Sancta simplicitas

Şi pentru că tot vorbim de omul frumos, mi-am propus să vă povestesc azi o întâmplare petrecută la biserică.

Biserica este locul în care părinţii mă duceau de mână, încă de mic copil. Eram mereu frumos gătită, curăţică, îngrijită, pentru că la biserică nu se merge oricum. Bunica îmi spunea mereu că în  casa lui Dumnezeu  trebuie să te prezinţi curat  şi la trup şi la suflet.

Eu înţelesesem de mică, că oamenii sâmbătă se străduiesc să-şi facă ordine prin casă, să gătească mai mult decât în restul săptămânii, să facă baie, să-şi calce hăinuţele, nu pentru că în restul săptămânii n-ar fi făcut-o ci pentru că urma o zi de odihnă, de rugăciune acolo în casa Tatălui. O zi în care toţi ne aşezam la masă la aceeaşi oră şi mai aveam prilejul să ieşim la întâlniri cu oameni dragi nouă.

Părinţii erau ceva mai exigenţi atunci cu copii decât în zilele noastre. Ştiau sau nu, dar puterea exemplului dădea roade. Îmi spuneau de acasă cum trebuie să mă comport în biserică. Biserica era un lăcaş de rugăciune, de închinare. Acolo când ai intrat trebuia să ştergi din minte toate gândurile de afară.  Nu te mai gândeşti la şcoală, la lecţii, la joacă, la grijile cotidiene, ci te gândeşti că eşti acasă la Dumnezeu, ai venit acasă la El, te comporţi frumos şi vorbeşti cu El prin rugăciune, iar El îţi vorbeşte prin gura preotului slujitor.

Şi era aşa frumos în casa Tatălui meu! Toţi oamenii erau frumoşi, îngrijiţi, curaţi şi toţi se străduiau după puterile lor să-L slăvească pe Dumnezeu prin cântările ce le aduceau în timpul Sfintei Liturghii, împreună cu un cor care cânta îngereşte.

Ştiam că acolo nu se vorbeşte decât cu Dumnezeu, de aceea nu vorbeam între noi, ci doar îl ascultam pe preot.

Doamne ce frumos sunt îmbrăcaţi preoţii, ce veşminte frumoase au, le-o fi spus şi lor bunicuţele, când erau copii, cum trebuie să se prezinte în faţa lui Dumnezeu, mă gândeam eu.

Mă minunam câte rugăciuni ştiu cei mari. Stăteam şi eu îngenunchiată în faţa altarului şi spuneam: Îngeraşul, Tatăl nostru şi Născătoarea. Mai multe nu ştiam. Cu timpul am învăţat şi Crezul, Împărate Ceresc, Psalmul 50  şi după ce am învăţat să citesc am primit şi o carte de rugăciuni. Însă  până să ştiu atâtea stăteam în genunchi şi urmăream cu coada ochiului când îşi termină mama rugăciunile, ca să îmi fac şi eu cruce şi să mă ridic. O dată nu m-am ridicat nici când  cei mari şi-au terminat rugăciunile ci am continuat să mă fac că mă rog, mişcam doar buzele şi din când în când mai scoteam câte o consoană (p,ş- mai des, pentru că doar asta auzeam când urmăream cu coada ochiului buzele celor mari).  Mama se uita la mine şi îmi zâmbea binevoitor cu o privire blândă.

Eram la vârsta la care învăţam de la cei mari, îi copiam.

Ştiam că nu trebuie să pun întrebări  doar după ce ajungeam acasă. La masă se vorbea despre predica ce a spus-o părintele. Aici puteam să pun întrebări dacă nu am priceput ceva. Nu reţineam eu multe din ce a spus părintele în predică, dar ce era de reţinut aveau grijă să îmi spună părinţii sau bunicii.

Aşa îmi amintesc eu copilăria. Nu aveam calculatoare, nici telefon nu aveam şi totuşi îmi amintesc că oamenii comunicau mai bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s