Veşnicia urmei

Am dorit democraţie, am obţinut-o! E de bine, pentru că atitudinile democratice pornesc de la perceperea semenului  ca om, de pe picior de egalitate. Avem, ce-i drept, o democraţie originală.  E de rău. Uneori facem uz de poziţii sociale, cunoştinte dobândite, inteligenţă socotindu-ne prea valoroşi. Paradoxal de cele mai multe ori, evocăm acelaşi spirit democratic atunci când ne considerăm îndreptăţiţi „să ne privim semenii de sus”. Avem  dreptul să acţionăm cum dorim. Cred că fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să cunoască gustul amar al  ingratitudinii. Ne simţim incomodaţi de semenii noştri care ne adresează cuvinte jignitoare, sau încearcă să ne umilească cu o gratuitate de neînţeles. Ce facem în asemenea situaţii? Ca buni creştini, datori suntem să-i iertăm. Iertăm, dar tot ne  doare şi atunci aporia este rezolvată prin acel „iert dar nu uit”. O să-mi spuneţi, cel mai probabil, că atunci iertarea nu e deplină.  Logică îndreptăţită altminteri, dar  când răneşti pe cineva urmele rămân. Ele pot să se cicatrizeze, pot fi fizic îndepărtate estetic, dar ele rămân în noi.  Sunt ale noastre veşnic. Ne-am procopsit cu ele. Ce a făcut Mântuitorul când a fost pironit pe cruce? A iertat. Cum? Prin rugăciunea pentru cei ce l-au răstignit „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac!” Aşadar suntem învăţaţi nu doar să iertăm ci să ne rugăm pentru cel ce ne-a greşit. „Dărâmaţi acest templu şi îl voi ridica în trei zile”,a spus Iisus Hristos  referindu-se profetic la moartea şi Învierea Sa (In 2,19; 2,21; Mc 14,58). Dacă  urmăresc însă puţin mai profund ce s-a întâmplat după Învierea Sa îmi  amintesc de episodul biblic în care apostolul Toma întruchipează scepticismul caracteristic omului, el a avut îndoieli cu privire la învierea lui Iisus şi n-a vrut să creadă până ce n-a pipăit cu propriile-i degete urmele cuielor şi până n-a văzut cu proprii săi ochi rănile lăsate de lance. Dincolo de expresia ce caracterizează pe omul neîncrezator, care nu crede decât ceea ce vede el singur, observăm încă ceva. Mântuitorul purta urmele durerii provocate de păcatele noastre,urmele  subliniind desigur , latura Sa umană. Încă pe cruce fiind, s-a rugat pentru iertatrea păcătoşilor, dar urmele cuielor au rămas. Poate de aici vine acea expresie „iertăm dar nu uităm”, pentru că  suntem limitaţi în depăşirea veşniciei. Iar urma îşi are veşnicia ei. Dar Mântuitorul a iertat deplin, iar noi suntem îndemnaţi spre sfinţenie , să-l urmăm pe Sfântul sfinţilor, pe Tatăl creresc. Având toate aceste aspecte în faţa ochilor minţi, am învăţat că trebuie să mă  gândesc de două ori înainte ca acţiunea mea  să rănească pe cineva. Se ştie că e mult mai uşor să previi decât să vindeci. Dacă-i greşim semenului ne împovărăm reciproc cu lupta noastră spre iertare, pentru că aceasta  nu v-a fi deplină dacă nu ne vom ierta şi  noi pe noi pentru păcatul nostru. Democraţie, democraţie dar să ştim şi noi să ne  stabilim limitele!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s