Despre păcat

Iată o  analiză a celor 7 păcate capitale: mândria, avariţia, invidia, mânia, lăcomia, desfrâul şi lenea, apărut într-un articol din ziarul Lumina, traducere şi adaptare Pr. dr. Ioan MOGA, München- Sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1173;1;34319;0;Triumful-pacatului-si-sfarsitul-libertatii.html

„Conceptul creştin „păcat“ din perspectiva realităţii sociale contemporane este analizat de către publicistul Matthias Matussek în renumitul săptămânal german „Der Spiegel“ (cu un tiraj de peste 1 milion de exemplare) .

Interesantul articol de pe prima pagină, poartă un titlu  provocativ: „Triumful păcatului: despre desfrânare, avariţie şi alte ispite“ (Der Spiegel nr. 7/2010, pp. 61-71).

Autorul articolului, publicistul Matthias Matussek, nu proclamă însă izbânda finală a emancipării etice, ci tematizează conceptul creştin „păcat“ din perspectiva realităţii sociale contemporane.

Analiza sa este pe cât de simplă, pe atât de veridică: păcatul nu mai este luat în serios, şi asta, pentru că a devenit atotprezent. Noţiunea „păcat“ însă „a dispărut din conştiinţa publică.“ „Păcatul nu mai are greutate metafizică.“ (p. 61). Într-o lume în care viciul devine atât formă cât şi fond, conştiinţa păcatului nu mai există. Triumful păcatului îi este propria moarte. De atâta abundenţă, păcatul şi-a pierdut orice „atractivitate“, este simplă rutină cenuşie. Şi astfel păcatul ajunge să se auto-desfiinţeze: promite viaţă, conţine însă de fapt neant.

Dincolo de coloratura uşor sarcastic-ambivalentă a articolului şi de emfaza truismelor formulate, autorul reuşeşte să readucă în atenţia publicului larg noţiunea păcatului.

Cele şapte păcate de moarte (conform papei Grigore cel Mare, 540-604) sunt astfel identificate cu fenomene constitutive ale spectacolului nostru cotidian.

1) “Superbia” – VANITATEA se regăseşte în „sistemul narcisismului“ cosmetic, în mitul veşnicei tinereţi şi în goana după celebritate – toate acestea fiind însoţite în mod tragic de însingurare şi de procesul galopant de îmbătrânire a societăţii europene.

2) “Avariţia” – ZGÂRCENIA are urmări catastrofale, ştim asta din actuala criză financiară: „Ea este înţeleasă ca motor al sistemului nostru economic“ (p. 64). În realitate însă, omul a intrat sub jugul hipnotic al acumulării de capital, iar efectele devastatoare ale crizei au arătat că întreaga lume stă „sub semnul avariţiei universale“ (p. 65).

3) “Luxuria” – DESFRÂNAREA, departe de mai avea de face ceva cu dragostea, „a devenit fast-food“, „o afacere rece“, de care profită din plin industria porno.

4) “Ira” – MÂNIA se regăseşte, potrivit lui Matussek, atât în terorismul islamic cât şi în instinctul de răzbunare care a însufleţit pe fostul preşedinte american la declanşarea războiului din Irak.

5) “Gula” – LĂCOMIA, deşi nu mai e privită de nimeni ca problemă duhovnicească, face ravagii: 1,8 miliarde de oameni suferă de obezitate. Între bulimie şi anorexie, păcatul lăcomiei a devenit un adevărat cult mediatic, show-urile culinare televizate căpătând astfel conotaţiile unei pseudoliturghii (cf. p. 69). Remediul – postul – revine şi el în actualitate, însă sub forma comercială a programelor de consiliere nutriţională.

6) INVIDIA însoţeşte traseul cotidian al fiecăruia, cu atât mai mult cariera profesională; oamenii par să se impartă astfel în două categorii, cei invidioşi şi cei de invidiat: „Semnul cel mai sigur al succesului este acela de a provoca invidia celorlalţi…“ (p. 69).

7) În sfârşit, acedia” – LENEA caracterizează cel mai bine peisajul societăţii europene: „Ne legănăm plictisiţi pe unduirile societăţii noastre de consum, şi cu cât ne merge mai bine, cu atât devenim mai trişti“ (p. 70).

Exerciţiul de regăsire a celor şapte „păcate capitale“ în mecanismul de bază al societăţii contemporane îl aduce pe autor în repetate rânduri la evaluarea pozitivă a tradiţiei spirituale creştine: Biserica se dovedeşte a fi „un psiholog inteligent“ (p. 63), iar Părinţii Biserici, în descrierea implicaţiilor complexe ale diferitelor păcate, foarte buni cunoscători ai omului.

În schimb, deşi vorbeşte de spovedanie ca Taină a pocăinţei şi a iertării, autorul nu adânceşte în mod serios remediile duhovniceşti propuse de tradiţia creştină în lupta cu păcatul. Viziunea sa este una hazardată: pe de o parte perspectiva escatologică a „împăcării“ absolute (apocatastaza), pe de alta, până la împlinirea unui asemenea posibil final, perspectiva intramundană a unui iad pe care ni-l pregătim singuri.

Deşi rămâne la o abordare de suprafaţă a fenomenului păcatului, articolul de titlu din „Spiegel“ este în mod sigur un bun barometru sociologic: în peisajul postetic al unei societăţi fade în care noţiunea păcatului şi-a pierdut orice relevanţă duhovnicească, fiind ori o umbră a unui trecut moralist, ori o simplă ironie de limbaj, a rămas un loc gol. Cel al libertăţii, al pocăinţei, al întoarcerii în sine şi al bucuriei comuniunii cu Dumnezeu. Acest loc îşi cere drepturile, în conştiinţa fiecăruia.”

https://i2.wp.com/www.razbointrucuvant.ro/recomandari/wp-content/uploads/2010/01/dumy_001.jpg

Sfinţii părinţi numesc aceste păcate „duhuri ale răutăţii”. După Sfântul Nicodim Aghioritul „de moarte sunt acele păcate, de bună voie săvârşite, care strică, fie numai dragostea cea către Dumnezeu, fie cea către aproapele, împreună cu cea către Dumnezeu, şi-l fac pe cel ce le săvârşeşte vrăjmaş al lui Dumnezeu şi vinovat morţii celei veşnice a iadului.”

În afara acestora există şi păcatele „strigătoare la cer”, la care face referire Sfânta Scriptură:

-uciderea „Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ”(Facere4,10),

-oprirea plăţii lucrătorilor „Iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă, şi strigătele secerătorilor au ajuns în urechile Domnului Savaot”(Iacov5,4),

-asuprirea văduvei şi a orfanilor „Invatati sa faceti bine, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva” (Isaia 1, 17). Iar Mantuitorul striga: „Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca mancati casele vaduvelor si cu fatarnicie va rugati indelung; pentru aceasta mai multa osanda veti lua” (Matei 23, 14).

-sodomia, ca perversiune a firii- locuitorii Sodomei pentru acest păcat au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu (Facere 18, 20), precum şi împiedicarea cu ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor.

– Lipsa de cinste şi mulţumire faţă de părinţi „Cel ce bate pe tata sau pe mama, sa fie omorat. Cel ce va grai de rau pe tatal sau pe mama. sa, acela sa fie omorat”, se spune in Sfanta Scriptura (Ieşire 21, 15-16).

Păcate împotriva Duhului Sfânt sunt cele împotriva virtuţilor teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea), deoarece lucrarea Sfântului Duh se exercită prin aceste 3 virtuţi teologice. „Oricine va spune cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui, dar cine va spune cuvânt împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în veacul viitor” (Matei12,32) ne spune Mântuitorul.

Păcatele împotriva credinţei„cu domnul demonilor scoate pe demoni„(Matei9,34)au spus fariseii care huiduiau lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos prin Duhul Sfânt,  împotriva nădejdii constituie atât pierderea încrederii în bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu de a-ţi ierta păcatele (Ioil 2, 12-13, Matei 27, 5), cât şi prea multa încredere că Dumnezeu oricum ţi le va ierta şi te aflii într-o continuă stare de păcătoşenie fără a lupta împotriva lor, fără a săvârşii fapte bune (Rom. 2, 4-5; Iacov 2, 26) şi împotriva iubirii faţă de aproapele pe care îl invidiezi pentru sporul lui duhovnicesc, pentru sporul lui în fapte bune, pentru harul ce i s-a împărtăşit, precum şi refuzul de a-i îndruma pe cei rătăciţi, pe cei păcătoşi pe drumul mântuirii.

Păcatul, în esenţă reprezintă neascultarea faţă de voia lui Dumnezeu, tulburând raportul omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu întreaga creaţie.

Păcatul nu aparţine firii de la creaţie, el este o boală a firii, care îi aduce moartea.

Păcatul a apărut prin ispita diavolului şi a fost posibil fiindcă omul avea libera alegere între bine şi rău.

Păcatul se formează din ispită, în 4 faze, citim în Cateheze(Pr. prof. Sorin Cosma) : momeala, care prezintă plăcerea păcatului; delectarea sufletească cu plăcerea păcatului; consimţământul la păcat şi săvârşirea lui ca faptă. Prin repetare păcatul devine patimă, care înrobeşte fiinţa omului.

Sfântul Nicodim arată cât de mult poate avansa păcatul în firea noastră, distingând douăsprezece trepte ale păcatului:

1. Prima treapta este cand cineva face lucru bun, dar nu-l face si bine, ci amesteca binele cu raul. De exemplu, cand face cineva milostenie sau tine post pentru a fi laudat de oameni.
2. A doua treapta este savarsirea binelui pe jumatate.
3. A treia – bantuiala lucrului celui rau.
4. A patra – unirea sau consimtamantul liber pentru pacat.
5. A cincea – lupta, care se intalneste la toate treptele, fiindca omul se straduie sa faca bine ceea ce este bine si sa nu se abata de la bine.
6. A sasea – invoiala raului.
7. A saptea – pacatul cel cu mintea, cand omul dupa ce accepta faptuirea pacatului se straduieste sa-si intipareasca acel pacat in mintea sa, atat de limpede, ca si cum l-ar savarsi de fapt.
8. A opta – lucrarea si pacatul savarsit.
9. A noua – obisnuinta si repetarea deasa a pacatului.
10. A zecea – deprinderea pacatului care, cu silnicie si cu asprime, sileste pe om sa pacatuiasca vrand nevrand.
11. A unsprezecea – descumpanirea sau deznadejdea.
12. A douasprezecea – sinucidearea, cand omul isi pune capat zilelor, avand mintea sanatoasa, dar fiind biruit de deznadejde.

Păcatul a intrat în fiinţa omului, dar nu a distrus-o complet, ci a alterat chipul lui Dumnezeu în om. De aceea, deşi slăbită şi înclinată spre păcat, firea omului doreşte în adâncul ei eliberarea din păcat. Neputându-se elibera însă singură din păcat. Dumnezeu îi oferă din iubire harul izbăvitor, câştigat prin Jertfa mântuitoare a Fiului Său: „Fiind noi morţi prin păcate, ne-a făcut vii împreună cu Hristos-prin har sunteţi mântuiţi”(Efeseni2,5). Lucrarea  prin care Duhul Sfânt ne uneşte cu Hristos şi lucrează în noi, împreună cu noi, la mântuirea noastră se numeşte harul dumnezeiesc. De aceea se spune că ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har.

Dacă păcatul nu corespunde firii, fiind o boală a ei, înseamnă că trebuie să ne concentrăm toate forţele duhovniceşti spre săvârşirea virtuţii, întrucât virtutea aparţine firii şi odată cu însănătoşirea firii în bine păcatul, ca boală a ei, dispare.

Dacă cultivăm virtutea blândeţei, alungăm păcatul mâniei; cumpătarea alungă lăcomia, desfrâul, beţia; milostenia alungă avariţia, iar smerenia alungă mândria.

Aşadar, pentru ca păcatul să nu devină faptă, trebuie să nu-l lăsăm să încolţească în inimă, ci să fim într-o continuă priveghere supra gândurilor şi a ispitelor care îl determină.

Se recomandă apoi analiza sistematică şi regulată a conştiinţei, cu sesizarea progresului sau a regresului duhovnicesc, a modului în care am reuşit să învingem păcatul şi să-l înlocuim cu virtutea.

Mărturisirea păcatelor, „Căci toţi greşim în multe chipuri.” (Iacov3,2), în scaunul spovedaniei ne aduce harul iertării şi al eliberării din păcat, orientându-ne fiinţa pe drumul urmării vieţii duhovniceşti a Mântuitorului, lipsită de orice păcat.

*Învăţături extrase din: Cuvinte ale dreptei credinţe(Cateheze)-Preot Profesor Sorin Cosma, Arad,1992.

Mai multe despre păcat găsiţi aici http://biserica.org/Publicatii/1992/NoIV/32_index.html

Important este să te simţi în legătură cu Domnul Hristos, să ştii că mântuirea vine prin Mântuitorul, nu de la tine„-Teofil Părăian în ziarul „Lumina” (10 mai 2009).

Sf. Ioan Gură de Aur zice despre puterea de a dezlega, încredinţată preoţilor: «Locuitori ai pământului şi ducându-şi viaţa pe el, preoţii au fost cinstiţi cu încrederea de a administra cele cereşti; ei au primit puterea pe care Dumnezeu nici Îngerilor şi nici Arhanghelilor n-a dat-o. Acestora nu li s-a spus: Câte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri şi câte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri. Stăpânitorii pământului au puterea de a lega, dar numai trupurile. Lanţul, însă, pe care Dumnezeu l-a dat preoţilor atinge sufletul şi e lung până la ceruri. Cele ce fac preoţii aici jos, Dumnezeu le întăreşte sus şi Stăpânul aprobă hotărârea servilor Săi. Ce altceva le-a dat decât puterea cerească? „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 23). Ce autoritate ar putea fi mai mare decât aceasta: „Tată a dat Fiului toată judecata” (Ioan 5, 22). Iar eu văd că toată această putere a fost dată preoţilor de către Fiul».


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s