ÎN TINEREŢE CÃRŢILE NU S-AU DAT ÎNCÃ PE FAŢÃ


Nicolae STEINHARDT

De ce este tineretea atît de frumoasã si de ce suntem atît de fericiti (de nepãsãtori) cînd suntem tineri? Si de ce la bãtrînete e dimpotrivã?
Pentru cã la tinerete cãrtile nu s-au dat încã pe fatã. Nimeni nu ne poate reprosa cã nu am fãcut nimic. Avem tot timpul. Suntem în faza fãgãduintelor, privim viitorul de pe un munte Nebo al posibilitãtii tuturor împlinirilor. Totul e cu putintã, încã nu putem fi trasi la rãspundere. Tineretea, ca si balul mascat, asterne pe fetele noastre nezbîrcite un vãl algebric si o aurã difuzã (egalitarã). Masca si tineretea, deopotrivã, ascund valoarea realã (aritmeticã) a fiecãrui ins si-l mentin la adãpostul incertitudinii care poate acoperi orice identitate. Aidoma ca la balul mascat, pînã-n momentul scoaterii mãstii, încã nu se stie cine suntem cu adevãrat ori ce vom fi. Sansele sunt egale: în Tara minunilor, cîtã vreme cãrtile de joc stau etalate cu fata-n jos, Regina de Cupã e în dilemã: oricare din ele poate fi crãiescu-i vlãstar.
La bãtrînete e cu totul altfel. Ne-am dat cu totii arama pe fatã, suntem pe deplin aritmetizati, am arãtat cine suntem, cît pretuim si ce-am fãcut. De ce isprãvi ne-am dovedit capabili. Ce si cît am înscris în registrul cel mare. Si-atunci, desigur, e vai si amar de toti cei ce si-au realizat simbolul general (x, y, z) la valori minime ori nule ori negative. Atunci e ferice de un Goethe, un Verdi, un Victor Hugo, un Tolstoi. Dar ceilalti? Ceilalti care acum si-au lepãdat în mod cu totul definitiv masca si au trecut de mult pe planul exclusiv numeric – al preciziei dezvãluitoare de adevãr – la ce se pot astepta din partea semenilor de nu la silã, dispret, nerãbdare, lipsã de interes, cerbicie si apostrofãri urîte în tramvai? Si-n cel mai bun caz (dar se întîmplã foarte rar) la niticã milã, în care întotdeauna intrã si nemultumirea. Cãci demascatul, în fond, l-a trãdat. Cînd x-ul se dovedeste a fi un simplu o, la ce se poate astepta de nu la profunda dezamãgire a aproapelui sãu? Dar bine, nu existã oare un sir natural complet al tuturor numerelor, li se poate cumva cere tuturor sã fie numere mari? Nu. Trebuie sã existe si valori nule sau negative. Dar vai de cei care    s-au aritmetizat la un nivel scãzut, festelindu-si algebrica tinerete. Mai bine le-ar fi fost lor sã nu se fi nãscut – ori sã fi murit curînd, cînd încã hãlãduiau în fermecata împãrãtie a fãgãduintelor neajunse încã la scadentã si-n faza de început a balului, cînd proaspetele mãsti acoperã etans viitoarele cute si hîdosenii ale fetelor, cînd mãtasea dominourilor n-a prins a se mototoli si a se îmbuiba de sudoare.
*
Conversatie cu Sandu la Nestor. Cafele si savarine, oferite de mine.
Un intelectual, îmi spune, e dator sã se specializeze serios, sã-si construiascã, dacã nu-i om de stiintã, ci, ca noi, de litere, de speculatii filosofice, de gîndire si condei, o specialitate literarã mai grea si mai rarã, de exemplu greaca veche, slavistica, ebraica… Nu se poate limita la a citi cãrti, a visa, a face planuri si plimbãri, a scrie articole de criticã pe care le-ar putea la urma urmei concepe orice om cu o licentã, a discuta cu prietenii si a vorbi admirativ ori critic despre piese de teatru  si filme… Altfel, ratarea e sigurã. Pot fi si acestea – inclusiv erotica, se-ntelege – dar mai trebuie si o specialitate, cum sã-i spunã?, durã,  ca un vîrf de munte greu accesibil, si unde sã ajungi pe un versant cît mai colturos. Nu mai este, îmi zice stergîndu-se de friscã si aruncînd ochiade la masa vecinã unde tocmai se instaleazã douã foarte reusite vestitoare ale amintitului domeniu erotic – numai arta, dragul meu, te impune, îti asigurã un loc, un locsor… Cultura generalã, singurã – si mai ales cea exclusiv frantuzeascã, asa cum e mai întotdeauna cazul la noi (uitã – te împrejur) e mai rãu decît nimic… Specialitatea, strictã, pentru un intelectual care nu-i om de stiintã (acolo, cred, e de la sine înteleasã) e echivalentul meseriei, e brãtara de aur, singura brãtarã utilã si cinstitoare… De ce crezi cã toate scaunele de o parte si de alta a meselor acestora (nu mã refer la masa de alãturi de noi) sunt ocupate de oameni care n-au reusit, cei mai multi, decît sã pluteascã într-un fel de nisipos si sterp no man’s land al culturii? Pentru cã n-au nici o specialitate precisã, un punct de sprijin, o stîncã pe care sã stea, un pisc de unde sã nu poatã fi scosi cu una cu douã… Dar si-au construit case pe nisip, si-i bate vîntul sãracii, îi plimbã, ca pe frunza moartã a lui Verlaine…

*
încrederea în sine. Da. Si o bunã pãrere despre sine.
Le-au avut artistii mari, toti.
Absolut necesare.
îmi lipsesc, mai mult prima, desigur, decît a doua. Dar si buna pãrere de sine îmi lipseste, cîtã am e mult prea putinã spre a-mi fi efectiv de folos. Mã stiu slab, mã stiu lenes, e defectul meu esential. Pentru mine, Alexandru Iftodie e tot una cu mine. Nu asa se cade. Pentru Victor Hugo, Victor Hugo era altcineva, un personaj la înãltimea cãruia avea a se mentine. De aceea s-a si putut pe bunã dreptate, pe cea mai bunã dreptate, spune: Victor Hugo a fost un nebun care se credea Victor Hugo. Eu nu îndrãznesc a fi Al. Ift., acel Al. Ift. pe care-l visez, mi-l doresc, mi-l fãuresc în minte – si nu-s în stare a-l realiza.
[…]
*
Ce-i important? Sã lasi un nume bun. Sã fii împãcat cu propria-ti constiintã. Sã mori în pace si linistit, fãrã a fi supãrat pe tine însuti.
Da. însã dupã ce vei fi izbîndit mãcar putin în lumea aceasta. Desi în lumea aceasta Iisus Hristos a fost învins. Evangheliile sunt relatarea unui imens si tragic esec. Crucea e suprema neizbîndã. (Viata lui Iisus Hristos e istorisirea unui esec paradoxal transformat de bisericã într-o absolutã biruintã.) Si totusi ce zice Iisus Hristos? Zice: „îndrãzniti, eu am biruit lumea.”
înfrîngere? Biruintã?
A nu, sã nu ne lãsãm amãgiti. Galileanul a învins, a învins! La biruintã îsi cheamã oamenii, pe cei bãtuti îi face de rusine si-i azvîrle în iezerul de foc ori afarã în întuneric, unde-i scrîsnirea dintilor. Fãrã milã. Dur. Aspru.
Sã iau si eu aminte, prea putin credincios ce sunt. (Dar pustnicii, cei care au renuntat la toate? Cum de pot fi socotiti biruitori?
Pot, deoarece biruinta lor constã în a fi izbutit sã renunte.)
*
Rudyard Kipling în al sãu If.: înfrîngerea si succesul nu-s, deopotrivã, decît doi impostori.
Da. Asa-i. în fond. Sunt douã „solutii” egal valabile ale ecuatiei care se numeste viata.
Asa-i în Orient, în India, de unde s-a inspirat Kipling.
în Occident însã – adicã la noi – conform obiceiului pãmîntului, cf. traditiei locului (care-i hotãrîtoare si indiscutabilã) e altfel: la noi e bine si e nimerit si e necesar sã te realizezi, sã ai succes, sã faci nu sã zaci: „sã lasi ceva” dupã moarte.
Alt stil, deci alte concluzii; la noi, aici, nu-s egale: înfrîngerea si biruinta. K. a scris sub influenta îndelungatei lui sederi în Asia.
Dar eu trãiesc în Europa! Eu nu-mi pot îngãdui sã cred cã-i tot una a izbîndi ori ba. Nu pot!
Pregãtindu-mã sã scriu despre trecut si sã evoc un coleg decedat, mã întreb dacã însãsi operatia pe care vreau s-o efectuez nu-i în ea însãsi imposibilã ori mãcar aleatorie. Trecutul nu-i oare cu desãvîrsire inaccesibil si orice reconstituire a sa cu totul iluzorie, chiar si a celui mai recent? Orice istorie nu-i factice si lucrare practicã a imaginatiei? Mãrturiile (asupra unor fapte petrecute de curînd) nu-s ele mereu contradictorii si derutante chiar cînd sunt depuse de oameni de cea mai indiscutabilã bunã credintã? Asemenea martori nu se contrazic mai întotdeauna unul pe altul? Stiinta si logica nu ne demonstreazã cã nu se poate cãlãtori în duratã si cã masina de explorat timpul a lui H.G.Wells e o simplã fantezie? Amintirile, asa dar, nu sunt ele ab initio viciate de un impediment intrinsec de neînlãturat?
Se poate sã fie asa.
Eu totusi mã încumet sã dau glas trecutului deoarece cred cã memoria noastrã functioneazã mai complicat decît s-ar crede la prima vedere. Uitãm repede, fãrã îndoialã, si în felul de a retine evenimentele intervine pentru fiecare o foarte specificã ecuatie personalã. Dar în cutele adînci ale inconstientului (ori ale materiei cenusii) se creeazã pentru epocile care ne marcheazã, în care se fãureste individualitatea noastrã, niste „pungi”, niste zone situate în afara mersului degradator al  tinerii de minte, niste „depozite” sustrase procesului general de confuzie si încetosare, si acolo, într-însele, trecutul se pãstreazã aproape intact, proaspãt si mereu susceptibil de a fi readus la suprafatã, mereu capabil de a ne covîrsi cu prezenta sa prin simpla interventie a unei neînsemnate excitatii psiho-fiziologice (precum madeleina lui Proust ori o frînturã de melodie ori un miros ori un peisaj). Nu tot trecutul „se pierde”, „se dizolvã” în jilavele sedimente dintre memorie si uitare ori în apa mucedã si dizolvantã a vietii. Constiinta mai degrabã decît o solutie lichidã e o emulsie, adicã un lichid în care plutesc si corpuri nesolvate, întregi. La asemenea elemente conservate mã refer; si ele, cred, îmi îngãduie sã vorbesc de ce a fost cîndva ca de o imagine pe care am posibilitatea sã o trec de la negativ la pozitiv, s-o developez îndeajuns de usor, îmi trebuie doar imboldul unei asociatii de senzatii (mai bine decît de idei), aceasta jucînd rolul necesarei camere obscure.

Din Eseu romantat asupra neizbînzii , în curs de aparitie la Editura Timpul din Iasi

sursa:  http://convorbiri-literare.dntis.ro/STEINHARDdec.html

„Uitãm repede, fãrã îndoialã, şi în felul de a reţine evenimentele intervine pentru fiecare o foarte specificã ecuaţie personalã.” Asta să fie oare o formă de autoapărare, de subiectivism care sub puterea obişnuinţei să ne facă să pierdem scopul pentru care iniţial ne facem ordine în conştiinţă?

Ar fi păcat, „să fii împãcat cu propria-ţi conştiinţã. Sã mori în pace şi liniştit, fãrã a fi supãrat pe tine însuţi”, doar dintr-o eroare de judecată, dintr-un subiectivism abdurd.

Cred că aşa se explică necesitatea găsirii unui duhovnic, la care să mergi constant, pentru a te ajuta la o autoanaliză obiectivă. Doar aşa smerenia nu se poate confunda cu umilinţa, pentru că între cele două există o mare diferenţă.

Smerenia te face conştient de starea de păcătoşenie şi naşte dorinţa de a fi mai bun şi de dobândire a iertării.

Umilinţa te face părtaş sentimentului de ruşine, pe care să nu-l poţi depăşi şi continui să trăieşti în păcat încercând doar, în cel mai bun caz, să păstrezi aparenţele. Umilinţa ori o accepţi, ori o răzbuni, doar smerenia poate să te facă să ierţi şi să speri a fi iertat.

Când te simţi umilit pe nedrept, încerci să te aperi, să te răzbuni. Dar când realizezi că mintea celui care ţi-a produs aceea stare, funcţionează în alţi parametrii, ai puterea să ierţi şi din smerenie să ceri iertare pentru că l-ai provocat, indiferent dacă el va percepe gestul tău ca pe o izbândă personală. Ce nu poate învăţa de la tine, poate va învăţa de la altul, dar doar atunci când va ajunge să gândească la aceeaşi parametrii, lasă-i timp pentru, cum zice englezul, grow up.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s