Sfântul Gheorghe

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (în greacă Gheorghios, „agricultor”, „om al pământului”) a fost martirizat pe 23 aprilie 303 d. H., pe vremea celei mai cumplite persecuţii anticreştine, generalizate în tot Imperiul Roman.

Eram doar o copilă când am citit despre împăraţii persecutori.

Azi sântem familiarizaţi cu aceste scene de o cruzime inimaginabilă din istoria omenirii atât de mult încât, dacă am retrăi cu puterea minţii doar,  acele persecuţii, ne-am îngrozi de limita unei  minţi bolnave care poate  făptui asemenea atrocităţi.

Biserica aminteşte de martiriul celor tari în credinţă.

E de domeniul istoriei, a trecut, îi amintim şi trecem, cel mult, nepăsători spre sărbătorirea onomastică, dar să ne oprim puţin asupra istoriei acelor vremuri.

PERSECUTAREA CRESTINISMULUI DE CATRE ROMANI. MARTIRI, CONSECINTE

sursa:http://www.colectzii.ro/articole/37/Imparati-romani-persecutori-persecutiile-religioase-.html

Răspândirea creştinismului în tot Imperiul Roman a produs îngrijorare în societatea păgână romană, căci creştinii, în majoritate iudei, se considerau superiori romanilor, refuzau să aducă jertfe zeilor şi împăratului. Chiar evreii au împiedicat răspândirea religiei creştine, trimiţând din Ierusalim, atât în oraşele imperiului cât şi la alte popoare, oameni de ai lor care să-i acuze pe creştini la autorităţile romane că nu se supun împăratului, ci altcuiva. Persecuţiile încep sub Nero, în anul 64, şi se sfârşesc sub Maxenţiu, în anul 313. Origen,unul dintre scriitorii crestini,fiu al unui martir afirma despre persecutiile impotriva crestinilor urmatoarele : ”Au conspirat pentru distrugerea crestinilor Senatul roman,imparati din perioade diverse,guvernatori,poporul….Inca de la inceput toti s-au opus raspandirii cuvantului lui Hristos in lumea intreaga:imparatii si urmasii lor,generali si oficiali militari,toti se poate zice,care au avut o functie de conducere,prefecti ei cetatilor,soldati si oameni din popor.In zadar caci cuvantul lui Dumnezeu nu putea fi interzis si a devenit,in ciuda acestor dificultati,mai puternic.” [1] .Origen însuşi a avut de suferit în timpul persecuţiei lui Decius, la fel ca şi tatăl său cu mult timp înainte. Marele teolog şi scriitor alexandrin observa în acele timpuri că în mod paradoxal finalitatea persecuţiilor era exact inversă , în locul stârpirii noii religii aceasta se dezvolta mult mai mult : ”Cu cât mai mult suveranii, oamenii autorităţii imperiale şi oameni de toate genurile i-au persecutat pe creştini,cu atât mai mult a crescut numărul şi puterea acestora” [2] Nu se cunosc prea multe aspecte în legislaţia romană referitor la persecutarea creştinilor, în primul secol. Impăratul Traian introduce prima dată rescriptele imperiale împotriva creştinilor, o formă de legislaţie anticreştină, lucru care se va menţine până în timpul lui Decius, când se emit edicte speciale anticreştine.[3]

Voi arăta în cele ce urmează despre relaţia Stat-Biserică, tratând fiecare perioadă în parte, menţinând cronologia anilor şi a faptelor cu privirea aţintită pe statul roman începând cu anul 1 (momentul Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos) şi spre creştinism şi lumea creştină până în momentul în care maşina de represiune şi de cucerire in care s-a transformat statul roman nu mai este in stare sa infrunte greutatile interne izvorate din mişcări sociale ale maselor asuprite şi exploatate, şi de factorii externi specifici sec IV, prin intensificarea atacurilor popoarelor migratoare sau barbare. In graniţele acestui vast imperiu, cu toate urcuşurile şi coborâşurile lui, la începutul primului mileniu creştin, işi face apariţia o nouă religie, care aduce un mesaj mai presus de toate diviziunile naţionale sau sociale şi anume „Creştinismul”. In cartea sa Apologetica, Tertulian afirma:

”Nu suntem aici decât de ieri şi deja umplem imperiul, cetăţile voastre, insulele, fortăreţele, satele, câmpiile, consiliile, triburile, decuriile, palatul, senatul, piaţa publică. Nu vă lăsăm decât templurile voastre . Ce război nu am fi in stare să facem , chiar cu forţe inegale? Noi care ne lăsăm sugrumaţi de bună voie, dacă după doctrina noastră, n-ar valora să suferim moarte decât să omorâm? Chiar dacă nu am lua armele, şi nu ne-am revolta pe faţă, am putea lupta împotriva voastră numai desparţindu-ne de voi” [4].

Din anul 63 i.Hr, Iudeea este inclusă în provincia romană Siria, iar regii iudei domnesc sub autoritatea proconsulului roman. Ocupaţia romană i-a divizat pe evrei în mai multe grupări: Saducheii (reprezentau aristrocraţia bogată şi influentă), Fariseii (respectau cu stricteţe legea lui Moise), Zeloţii (erau adepţii rezistentei armate violente contra romanilor), Esenienii (o sectă care dezgustată de timpurile în care trăiau, alegeau să trăiască în comunităţi izolate). Componenta esentiala a iudaismului era venirea unui MESIA, promis dealtfel protopărinţilor Adam şi Eva, care să elibereze poporul evreu. Inceputurile creştinismului a avut totuşi şi unele componente favorabile pe care vreau să le prezint aici:

– Componenta esenţială este Iudaismul, care promova monoteismul ca şi religie, exista speranţa mesianică, iar în Tara Sfântă funcţiona în acele vremuri un sistem etic desăvârşit; Decalogul lui Moise [5].
– Limba în care s-a raspândit creştinismul este limba greacă, o adevarată limbă antică universală a vremurilor.
– Până şi romanii au contribuit la răspândirea creştinismului prin ignoranţa lor. Ei au avut ca nimeni alţii până atunci sentimentul uitării omenirii. Cuceririle romane au dus la pierderea credinţei multor popoare în zeii proprii, iar de multe ori exista indiferenţa din partea romanilor faţă de problemele religioase ale popoarelor cucerite.

Dacă istoria creştinismului primitiv, până la devenirea ca religie de stat în timpul lui Constantin cel Mare [6], prin Edictul de la Milano 313, ar fi impărţită pe secole, ar însemna să luăm nişte unităţi de măsură necorespunzatoare realităţii, deci, mai degrabă ar trebui să prezentăm etapele ca pe nişte epoci caracterizate de anumite idei. Astfel în acest caz ideea de epocă o putem structura astfel:

– Epoca Creştinismului Nadejde. Vremurile în care creştinii aşteptau venirea unui Mesia.
– Epoca Creştinismului Martiric. Vremurile când creştinii erau obligaţi să lupte, să sufere oprimarea şi să aibă răbdarea pătrunderii în creştinism prin Taina Botezului.
– Epoca Creştinismului Tolerat, atunci când creştinii devin aşa de mulţi ,încât împăraţii romani recunosc că omorârea creştinilor înseamnă distrugerea imperiului.
– Epoca Creştinismului Dominant, acele vremuri în care Statul, fostul duşman al Bisericii recunoaşte creştinismul ca singura religie în stat, adică atunci când Biserica ajunge să legifereze pentru Stat, iar Statul pentru Biserică .

Din datele culese din Faptele apostolilor şi cărţile unor istorici care s-au ocupat de istoria Bisericii primare, ştim că în momentul Inălţării Mântuitorului la Cer comunitatea creştină avea aproximativ 500 de persoane, majoritatea locuind în Ierusalim şi împrejurimi. Această comunitate a cunoscut o creştere spectaculoasă în ziua de Rusalii, când au primit Botezul circa 3.000 de persoane, mulţi dintre ei fiind din zone îndepărtate Ierusalimului. Primind curaj divin, apostolii s-au răspândit în toată lumea cunoscută pe vremea aceea, au botezat mulţi oameni şi au organizat numeroase comunităţi creştine. După unii cercetători, în jurul anului 50 erau deja peste 50.000 de creştini, răspândiţi în zona sudică a Europei şi în Asia Mică. Acestora li s-au alăturat mai multe comunităţi din Orientul Mijlociu şi cel Îndepărtat. La rândul lor, apostolii aleg şi sfinţesc noi episcopi şi preoţi, instaurând în felul acesta primele forme de Biserici locale şi ierarhie eclezială.

Amintim câteva dintre primele centre episcopale: Ierusalim, Roma, Antiohia, Corint, Listra, Derbe, Iconium, Efes, Creta, Smirna, Filipi, Colose, Tesalonic, Alexandria etc. Din Faptele apostolilor, operă ce constituie un izvor sigur, clar şi bogat în conţinut despre primele persecuţii, dar şi din scrisorile Sfântului Apostol Pavel, avem date despre câteva momente ale prigoanei împotriva apostolilor şi creştinilor: condamnarea şi moartea primului martir – Sfântul Arhidiacon Stefan – ucis cu pietre de iudei, încarcerarea apostolilor Petru şi Ioan, arestarea mai multor apostoli de către arhierei şi închiderea lor în „temniţa obştească”, prigoana lui Saul, uciderea apostolului Iacob cel Mare, persecuţiile lui Irod Agripa din anul 42, diversele curse întinse apostolului neamurilor Sfantul apostol Pavel.

CAUZELE PERSECUTIILOR


a) Creştinii refuzau jertfele aduse împăratului – religia păgână fiind de stat – şi, în anumite zile, toţi locuitorii erau obligaţi sa ia parte la cultul păgân, lucru pe care creştinii îi refuzau, fapt pentru care erau declaraţi atei, duşmani ai zeilor. Din aceste motive, toate nenorocirile ce veneau asupra poporului: foamete, inindaţii. incendii, cutremure, boli etc. erau atribuite creştinilor vinovaţi de ateism.Cultul Imparatului era foarte bine dezvoltat multi imparati atribuindu-si titlul de Pontifex Maximus, si mergand pana la a se considera zei sau semi-zei. 7

b) Fiind siliţi să-şi facă slujbele în ascuns şi să nu destăinuie misterele credinţei, creştinii erau acuzaţi că sunt infanticizi – ucigaşi de copii – cărora le beau sângele şi a caror carne, amestecată cu făină, o mănâncă. Astfel nu era inteleasa taina religiei crestine instituita de Mantuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taina: «Luati mâncati, acesta este Trupul Meu…beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsã spre iertarea pãcatelor» (Matei 26, 26-28) 8. În realitate, pentru a apăra cultul lor de profanări sacrilege şi de curiozităti indiscrete, primii creştini obişnuiau să se ferească a vorbi de Sfânta Euharistie şi de însuşi Iisus Hristos sub forma pâinii şi vinului, prezent pe altar, «Cel ce mãnâncã Trupul Meu si bea Sângele Meu are viatã vesnicã si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi» (Ioan 6, 54), în faţa laicilor profani, păgâni, aceasta constituind legea secretului sau arcanum, neimpusă oficial, dar practicată de cei botezaţi.

c) Preoţii păgâni, comercianţi de statui, amulete, idoli etc. îşi vedeau ameninţată situaţia materială şi îi urau pe creştini.

d) Păgânii îi persecutau pe creştini şi pentru faptul că propagatorii erau evrei şi consideraţi sectă evreiască; deci, păgânii promovau un fel de antisemitism.

I. Prima persecuţie s-a desfăşurat sub Nero (54-68), cunoscut sub numele de Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n.15 decembrie 37 – d.9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene. Mama sa a devenit cea de-a patra soţie a împăratului Claudiu care, în anul 50, l-a adoptat pe Nero, deschizându-i drum spre tron. A fost proclamat împărat la 13 octombrie 54 , când avea 17 ani şi de un an era căsătorit cu Octavia, fiica fostului împărat.A dat foc Romei, s-o reclădească mai frumoasă sub numele de Neronia; provocând revolta poporului, Nero puse însă vina incendierii pe creştini. Sub acuza de atentat împotriva statului şi la viaţa împăratului, creştinii sunt declaraţi „inamicii neamului omenesc” şi ai civilizatiei umane. Sunt ucişi Sfinţii Petru şi Pavel ,praznuiti de Biserica Ortodoxa pe 29 iunie, împreună cu un alt mare număr de martiri. Sub Vespasian şi Titus (69-81) creştinii au trăit în pace.

(Nero executând creştinii)

II. A doua persecuţie, sub Domiţian (90-96), cauzată de ruinarea vistieriei publice, prin cheltuielile risipitoare făcute de cei doisprezece Cezari antecesori. Pentru remediere sa instituit „taxa iudaică”, impozitul pentru toţi cei ce trăiau după modul iudaic, inclusiv creştinii care se inspirau şi din Vechiul Testament. Pentru a nu fi confundaţi cu evreii, creştinii au refuzat plata taxei iudaice. Domiţian a dezlantuit prigoana impotriva crestinilor. 9 Aflând printr-un spion că însuşi vărul său primar, Flavius-Clemens, tată a doi copii, pe care îl destinase la domnie, este creştin, l-a executat; pe soţia acestuia, Flavia Domiţilla 10, a exilat-o în insula Pandataria. Pe nepoata acestora, Domiţilla, creştină, a exilat-o în insula Pontia. Istoricul Dio Cassius ne spune că aceste persecuţii se făceau pentru crima ateismului, creştinii refuzând cultul zeilor imperiului. Sub Domiţian este exilat şi Sfântul Ioan Evanghelistul, adus la Roma şi supus probei „uleiului fierbinte”, dar nu a şimţit nici o durere şi a fost surghiunit într-o insulă foarte stearpă din Marea Egee, Patmos, unde „într-o zi a Domnului” (duminica) a fost răpit cu sufletul şi un glas de trâmbiţă i-a poruncit: „Ce vezi, scrie în carte!” Aşa a scris Apocalipsa, Cartea celor şapte Biserici, în care Iisus cel înviat (nu cel sărac, urmărit, răstignit ca în evanghelii) încurajează creştinii, arătându-le triumful sfinţilor şi dispariţia imperiului păgân pe care se va ridica un Ierusalim nou şi glorios. La moartea lui Domiţian, anul 96 d. Cr., Sfântul Ioan se reîntoarce din exil la Efes, unde comunitatea creştină era pătrunsă de ideile filosofice păgâne ale Alexandriei, idei care susţineau că Iisus n-ar fi Dumnezeu adevarat, fapt pentru care scrie Epistola sa tuturor comunităţilor religioase din Asia Mică, în care arată că Iisus Hristos este Dumnezeu Adevarat din Dumnezeu Adevarat şi „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi aceştia Una sunt” (Epistola l, 5, 7), ceea ce era o prefaţă a Evangheliei sale. A scris apoi Evanghelia „La început era Cuvântul…” Moare în anul 104, pe ruinele oraşului Efes – Aya Soulouk, satul Sfântului teolog. Discipolii săi i-au urmat exemplul: Sfântul Ignaţiu, născut în Siria, episcop al Antiohiei, martir la Roma, autor al unei epistole câtre romani, Sfântul Policarp, episcop aI Smirnei, episcopie instituită de Sfântul Ioan, muri martir ars pe rug în 155; Papias, episcop de Hierapolis. Sub împăratul Nerva, la anul 96, creştinii au trăit în pace.

Domiţian
Nerva
Traian
Hadrian
Antoninus Pius

III. A treia persecuţie, sub Traian (98-117), s-a dezlănţuit în anul 111, după cum arată Plinius cel Tânăr, proconsulul Bithyniei, cerând împăratului reguli pentru a stabili vinovăţia creştinilor acuzaţi. Traian îi răspunde: „Cine nu se leapădă de credinţă, să fie chinuit şi ucis” 11. Sub el sunt martirizaţi: Sfântul Ignaţiu al Antiohiei, ucis de lei în Roma; Papa Clemente, exilat cu un rescript la Chersones-Crimeea, a fost aruncat în Marea Neagră, cu o piatră legată de gât; Sfântul Simon, fiu sau nepot al lui Cleopa şi văr al Mântuitorului, episcop al Ierusalimului, ucis la 110 ani. Denunţat de evrei, a fost răstignit. Marcus Ulpius Traianus (98 – 117), a ramas in istoriografie ca Optimus Princeps. Dovedind o mare capacitate militara, dupa ocuparea Daciei, a ocupat Armenia si Mesopotamia, intr-o expeditie numita “Parthica” (114 – 117), terminata cu crearea ultimelor 3 provincii romane, Armenia, Mesopotamia si Assyria, si transformarea Regatului Part in stat clientelar.

Dacia a fost rapid organizata ca provincie, fapt datorat in mare masura imparatului. Dupa 102, primul guvernator de rang consular al provinciei Dacia (legatus Augusti pro praetore) cunoscut astazi este Iulius Sabinus, mentionat intr-o diploma militara in 14 octombrie 109, descoperita la Ranovac, in Moesia Superior. In timpul domniei lui Iulius Sabiunus (106 – 107/109), granita de Vest a fost amenintata de sarmatii iazigi.

Unul dintre rolurile principale ale provinciei Dacia a fost acela de a separa multimea de popoare barbare nord-dunarene, interpunandu-se intre sarmatii de la Estul si Vestul provinciei. 12

Sub împăratul Hadrian, în anul 117 d. Cr., a fost o pace relativă. La fel şi sub Antoninus Pius, în anul 138. Hadrianus i-a pedepsit pe evreii răsculaţi sub Bar Kochba – Pseudo Mesia, 131-135, şi ridică templul lui Jupiter pe locul templului din Ierusalim şi alt templu Venerei pe Golgota, precum şi o statuie a lui Jupiter pe mormântul lui Iisus Hristos. În anul 155 d. Cr. a fost martirizat Sfântul Policarp al Smirnei.

IV. A patra persecuţie, sub Marcus Aurelius (161-180). Considerat împărat filosof, pe nobili, pe oamenii de rând ii ucidea pe creştini. Martiri: Sfânta Felicitas, văduvă cu 7 copii; Sfântul Iustin Filosoful (+163); Sfântul Evelpistes, sclav şi prieten al Sfântului Iustin, care a afirmat: „Prin Hristos am primit libertatea şi deci demnitatea de om”. Sfânta Cecilia, tânără romană, soţia patricianului Valerianus, ucisă în baie, în anul 177. Acestora li se adaugă martirii din Lyon – Galia: Sfântul Photin episcopul, Papias, preotul Zaharia şi sclava Blandiana, precum şi Sfântul Policarp, episcopul Smirnei. Sub Commodus , în 189 d. Hr., linişte relativă şi puţini martiri. Însăşi soţia lui, Marcia era catehumenă.

Marcus
Aurelius
Septimius
Severus
Caracalla
Elagabalus
Alexandru
Severus

V. A cincea persecuţie, sub Septimius Severus (202-211), s-a făcut sub influenţa împărătesei Iulia Doamna, dând un decret, edict, de oprire a noilor convertiri foarte numeroase şi a complicilor acestor convertiri. Vechii creştini erau toleraţi. Martiri noi: Sfânta Perpetua, Sfântul Felicitas, Sfântul Irineu, episcopul Lyonului, aruncaţi de vii la fiare, sfâşiaţi de leoparzi şi de urşi în amfiteatre. Unora li se tăia capul, iar înaintea acestui act îşi dădeau sărutul păcii şi apoi îşi aplecau capul sub sabie. La Alexandria, au murit ca martiri Leonida, tatal lui Origen si alti crestini. Izbucnirea persecutiei la Alexandria, a adus inchiderea scolii crestine de aici. Conducatorul ei, Clement Alexandrinul  va parasit Egiptul. Scoala a fost redeschisa cu mari greutati de Origen. Unii din elevii lui si din catehumeni au suferit martiriul; intre acestia, o tanara Potamiana, impreuna cu mama ei, o alta Herais, un soldat Basilide, convertit de curajul lor. Sub Caracalla (211-217) şi Elagabalus (218-222) fusese pace şi se unificară cultele păgâne sub cultul Soarelui. Sub Alexandru Severus (225-235), creştinii au fost toleraţi. Sub Maximinus Tracul (235-238) persecutarea creştinilor a devenit barbară; erau persecutaţi atât creştinii, cât şi clerul, chiar şi Papa Pontiano. In timpul domniei lui Maximinus Thrax (235 – 238) a inceput anarhia militara cand armata, adevaratul stapan al destinelor Imperiului, proclama si detroneaza imparatii. Maximinus Thrax avea sa poarte titlurile onorifice de Sarmaticus Maximus si Dacicus Maximus, datorita luptelor purtate in apropierea provinciei intre anii 236 – 238. 13

In aceasta perioada incep atacurile gotice si carpice. Sub Gordianus III (238) şi sub Filip Arabul (244-249), care fusese primul împărat creştin, domni o pace relativă, împăratul luând măsuri bune pentru ei. Soţia sa, Severa, coresponda cu Origene.

VI. Sub Traianus Decius (249-251) persecuţia creştinilor, favorizati de Filip Arabul, a fost dezlănţuită a VI-a oară, Decius a dat un edict ca toţi creştinii din întreg imperiul, în aceeaşi zi să jertfească zeilor şi să mănânce din carnea jertfită, ceea ce, de teamă, mulţi au facut (lapsii, căzuţii) după aceea unii au revenit, iar cei care s-au opus au fost ucişi. Persecuţia a fost foarte sângeroasă, cu mulţi morţi, dar şi multi crestini apostaţi. În timpul lui Decius au murit ca martiri Papa Fabian, Sfânta Agata, Sfântul Saturnin de Toulouse şi Sfântul Polyemt Armeanul, Sfânta Mucenita Ecaterina, Sfantul M.M .Mercurie, Sfinţii martiri de la Niculiţel ,Sfântul Mucenic Trifon episcopii Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei, Saturnin al Tolosei, preotul Pionius la Smirna.,. În Africa Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, a fugit la inceput, considerat laps ,dar care apoi revenit printre crestini şi a scris „De unitate Eclesiae” în care afirma: „Nimeni nu poate sa aibă pe Dumnezeu de tată, dacă nu are Biserica de mamă”. Sub Gallus (251-253) creştinii erau obligaţi să-i aducă jertfe lui Apollo. Acum muri Papa Cornelius, exilat în Centum ( 254).

Traian
Decius
Trebonianus Gallus
Valerianus
Diocleţian
Maximianus Daia

VII. Persecuţia a VII-a, sub Valerianus (257-258), dezlănţuită îndeosebi împotriva bogăţiilor şi domeniilor bisericeşti, folosite pentru săraci şi misiuni. El cere jertfe zeilor, dar creştinii se opun. Papa, Sfântul Stefan şi Sfântul Ciprian al Cartaginei sunt exilaţi. Acum devine martir Sfântul Tarcisius, care, din catacombe, ducea Sfânta Euharistie la o casă creştină. Este surprins, obligat să dea câinilor Sfânta Euharistie, refuză, şi a fost ucis de soldaţi în timp ce strângea dumnezeiestile taine. Fiul lui Valerianus, Galilenus ( 258-269 ), dădu un edict de toleranţă şi restitui Bisericii totul. Aurelianus, a fost tolerant. Martiri: Papa Stefan, Papa Sixt-II, diaconul Laurenţiu ş.a. Făcut prizonier la perşi, Valerian a murit ca sclav.

VIII. Persecuţia a VIII-a , sub Diocleţian (284-305) -Gaius Aurelius Valerius Diocletianus , cunoscut drept Diocleţian, a fost împărat roman din 20 noiembrie 284 până în 1 mai 305, care a ordonat demolarea bisericilor, arderea cărţilor sfinte, destituirea creştinilor din funcţiile publice. Cei de jos erau transformaţi în sclavi, iar clerul era obligat să sacrifice zeilor, inclusiv toţi creştinii. Refuzul se pedepsea cu moartea. Execuţiile se făceau în masă, ne spune istoricul Eusebiu. Cu imparatul Diocletian, incepe in istoria Imperiului roman o noua perioada. Sistemul politic al principatului, inaugurat de August, s-a transformat in dominat. Diocletian a impartit sarcina de imparat cu Maximian, numindu-l intai „cezar”, la 1 martie 286, apoi „august”, la 19 septembrie 286. Diocletian, a pastrat initiativa si a luat conducerea Orientului; Maximian a primit pe a Occidentului. Imperiul era socotit unitar; legile se dadeau in numele ambilor augusti.Cei doi imparati si-au luat in 292 ca ajutor cate un cezar; Diocletian a luat la 21 mai 293 pe ginerele sau Galeriu, iar Maximian a luat la 1 martie 293 pe Constantius Chlorus. La moartea sau retragerea augustilor, cezarii deveneau augusti; in locul lor ei numeau alti cezari. Acest sistem trebuia sa asigure succesiunea la tron, pentru a se pune capat revolutiilor militare si loviturilor de stat.Diocletian a emis decrete de persecutie sub lozinca radicala: nomen christianorum deleto = numele crestinilor sa fie nimicit. 14Primul edict s-a dat la 24 februarie 303. Edictul prevedea daramarea locasurilor de cult, interzicerea adunarilor, arderea cartilor sfinte, fara sa se faca victime ; crestinii care refuzau sa apostazieze erau pedepsiti; cei mai de seama pierdeau drepturile si privilegiile, erau torturati; cei de jos erau facuti sclavi, iar sclavii erau exclusi de la eliberare.
Alt edict de persecutie, care poruncea ca episcopii, preotii, diaconii si membrii clerului inferior inchisi, daca aduc sacrificii zeilor sa fie pusi in libertate, iar de nu sa fie pedepsiti cu moartea. In 304, Galeriu reuseste ca cel de-al 4 lea edict sa nu-si faca aparitia. Prin el se declara razboi crestinismului.  Ca martiri amintim pe Antim, episcopul Nicomidiei, in Egipt, pe Sfanta Varvara, in Cilicia, pe Cosma si Damian doctori fara de arginti, in Capadocia pe Sfantul Gheorghe si Sfanta Doroteea. Intre preotii si credinciosii care au indurat moartea pentru Hristos in persecutia lui Diocletian, se numarau si preotul daco-roman Montanus si sotia sa Maxima din cetatea Singidunum (azi Belgrad), locuita pe atunci de stramosii nostri daco-romani, Sfantul M.M.Mina 15.

La 1 mai 305, implinindu-se 20 de ani de domnie comuna, cei doi augusti, Diocletian si Maximian, s-au retras de la tron. In locul lui Diocletian si Maximian, au devenit augusti Galeriu, pentru Orient si Constantiu Chlorus pentru Occident, care si-au luat ca cezari si fii adoptivi: primul, pe nepotul sau Maximian Daia, iar al doilea pe Flaviu Sever.Galeriu si Maximian Daia dau un nou edict (305) si continua persecutia in Rasarit. In 306 putem vorbi de sase imparati (augusti si cezari). Mentionam ca la 30 aprilie 311, Galeriu da la Sardica, un edict de toleranta pentru crestini.
Neintelegeri politice au adus  in conflict pe Maximin Daia  cu Liciniu. Liciniu a facut apel la Constantin, iar Maximin  la  Maxentiu.  Constantin, care era in Galia, a trecut in Italia, a biruit armatele lui Maxentiu la Turin si la Verona, apoi a mers asupra Romei. Lupta decisiva s-a dat langa Tibru, la podul Milvius. Constantin invinge si intra triumfator in Roma (28 octombrie 312).Istoricii Eusebiu si Lactantiu, care l-au cunoscut de aproape pe Constantin, povestesc ca imparatul atribuia victoria sa ajutorului lui Dumnezeu. In urma unor semne minunate – vederea unei cruci luminoase pe cer, inconjurata de cuvintele „intru aceasta vei invinge” – si a unui vis, in care Hristos l-a indemnat sa puna pe steaguri semnul crucii, el a capatat deplina incredere in victorie si a castigat batalia. In anul 313 da edictul de la Milan, prin care se anulau toate hotararile anterioare luate contra crestinismului si declarau libera trecerea la crestinism. Crestinismul devine religio licita, adica religie permisa in Imperiul roman.Din interese politice, apare conflictul intre Constantin si Liciniu. Liciniu este invins de Constantin si incepe sa-i persecute pe crestini, intre anii 320 si 324. Au suferit in acest timp cei 40 de mucenici care au inghetat noaptea, in lacul Sevastia.

IX. Persecuţia a IX-a, sub Galerius, generalul lui Diocleţian, păgân crud şi răzbunător. El a dat edicte aspre împotriva tuturor creştinilor pentru a-i ucide. Sub Papa Marcellinus (296-304) au arse aproape complet arhivele Bisericii din Roma de către aceşti persecutori cruzi. Atins de o boală îngrozitoare, jumătate mâncat de viermi, Galerius dădu edictul de la Sardica prin care acorda indulgenţă creştinilor să se roage şi pentru sănătatea lui.

X. Persecuţia a X-a , sub Maximianus Daia, în Orient (312), a fost vicleană şi perfidă, prin calomnii şi depoziţii oficiale false împotriva creştinilor în baza aşa-ziselor Acta Pilati, parodii pline de ocară împotriva Evangheliei, alcătuite cu câţiva ani înainte şi răspândite de dascălii şi elevii lor pe sate. Dintre martirii acestor persecuţii amintim: Sfântul Laurenţiu, ars pe rug; Sfântul Sebastian din garda lui Diocleţian, tras în ţeapă, lovit în cap; Sfânta Agnes, fecioară, care refuză să fie amanta fiului prefectului Romei; Sfântul Dumitru „izvorâtorul de mir”, nobil, ofiţer, proconsul al Ahaei, ucis cu lancea în Tesalonic la 309; Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, din familie bogată, ucis sub Diocleţian în Capadochia, împreună cu alţi creştini camarazi, în 303 la Diospolis – Palestina; Sfinţii Cosma şi Damian doctori fara de arginti -doi fraţi doctori în Cilicia, practicau medicina fără plată; Afra din Augsburg; Anastasia, virgină din Roma; Eufimia, virgină din Calcedon, în Bitinia; Ianuariu, episcop în Benebent – Italia; Ireneu, episcopul din Sirmiu (Mitroviţa); Quirinus, episcop din Sisset – Croaţia; Victorin, episcop din Petau – Siria; Florian, centurion din Lorc – Austria; Mauriciu, tribun militar din Apames – Siria, „Legiunea tebană” din Agaunum; Moritz din Elveţia; Marcelin, episcopul Romei; Sfântul Sava Gotul, mort în anul 372, sub Athanaric, înecat în apa Buzăului. În Apus domnea ca Cezar Constantin Clorus (Galia, Spania) şi se purta blând cu creştinii. El a murit în anul 306 şi i-a urmă fiul său, Constantin cel Mare, care sa purtat şi el blând cu creştinii. În 312 Constantin cel Mare şi cumnatul său Liciniu ajunseră preponderenţi peste „Augusti” din Apus şi în anul 313 i-au şi înlăturat. În anul 312 ei au dat un Edict de Toleranţă pentru creştini, pe care l-au transformat în 313 în Edictul de libertate al cultului creştin din Milan, ce intră în vigoare şi în Răsărit după moartea lui Maximiam şi biruinţa lui Liciniu asupra acestuia devenind suveran în Răsărit. Însă în anul 316 Liciniu veni în conflict cu cumnatul său Constantin cel Mare, fiindcă a trecut la politica persecutării creştinilor, până în anul 323, când Constantin cel Mare l-a învins şi l-a detronat. Rezultatele acestor mari persecuţii asupra creştinilor au favorizat creşterea treptată a numărului creştinilor şi răspândirea lor în tot imperiul roman. 16

URMARILE PERSECUTIILOR

Persecuţiile au avut serioase urmări pentru Biserică. In perioada primelor secole, până la edictul de la Milan din 313, dat de Constantin cel Mare (306-337), iar în Răsărit şi după aceea, Biserica a dat cel mai mare număr de martiri, cinstiţi până azi ca sfinţi.

Contrar aşteptărilor, măsurilor luate de împăraţii romani contra creştinilor şi a urii lumii păgâne, cu cât creştinii erau mai persecutaţi, cu atât numărul lor creştea. Curajul martirilor în faţa morţii a făcut pe mulţi păgâni să treacă la creştinism. „Semen est sanguis christianorum” (sângele creştinilor este o sămânţa crestinismului), scria Tertulian (Apologeticum, 50, 13).

Intr-adevăr, martirii creştini au suferit cu acel „curaj”, care a uimit lumea greco-romană, toate torturile si pedepsele inventate de fanatismul şi brutalitatea lumii păgâne, care ura pe creştini, dispreţuia credinţa lor intr-un Dumnezeu spiritual şi invizibil, lua în derâdere credinţa şi speranţa lor în învierea morţilor şi viaţa viitoare, şi nu avea nici o preţuire pentru viaţa lor curată şi sfântă. Istorisirea pătimirii martirilor are nu numai o valoare istorică, ci şi una doctrinară şi morală.

Prin mărturisirile lor în faţa judecătorilor păgâni, martirii ne arată credinţa lor nezdruncinată în puterea lui Dumnezeu şi a Fiului Sau Iisus Hristos, care s-a întrupat şi s-a răstignit pentru mântuirea oamenilor. Harul Duhului Sfânt vine permanent în ajutorul oamenilor pentru mantuirea lor. Din punct de vedere moral, exemplul martirilor este de mare preţ, fiindcă ei ne arată modul de a ne conduce în viaţă după poruncile Domnului Iisus Hristos păstrate în Evanghelia Sa.

Din timpul persecuţiilor, a luat naştere cultul Sfinţilor şi al moaştelor. Sfântul este un intercesor, un mijlocitor bine plăcut lui Dumnezeu, care, investit cu nimbul sfinţeniei, se roagă lui Dumnezeu pentru creştini şi toţi oamenii.

Prima informaţie în acest sens ne-o oferă „Martiriul Sfantului Policarp” († 23 februarie 155), în care se spune: „Ne inchinăm lui Hristos pentru că El este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului…” (cap. 17) . In cinstea martirilor, s-au ridicat primele locaşuri de cult numite „martyria”, iar numele lor a inceput să se dea până azi ca nume de botez.

Prima ştire despre cultul moaştelor ne-o dă tot Martiriul Sfantului Policarp, cap. 18, în care se spune: „Noi am dobândit mai în urma osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul, şi le-am aşezat la un loc cuvios” . Pentru sfinţi, sărbătorim ziua martiriului lor, ca zi a naşterii în creştinism (latineşte: dies natalis). Numele martirilor au trecut în calendarele creştine şi sunt pomenite până azi. (Pr. Prof. Ioan Ramureanu, Actele martirice, Bucuresti, 1982).

1Origen,”Contra lui Celsum”,I,3,27,P.G.11,pag 672-662
2 Origen,”Contra lui Celsum”,VII,26,P.G.11,pag 1457-1458
3 Pr.Dr.Marius Tepelea,Biserica si statul roman in primele trei secole, pag 73.
4Tertulian,Apologetica.Cap XXXVIII,pag 368
5Sfanta Scriptura, Iesire,cap 20,1-16

6 “Mica enciclopedie de istorie universala” , Marcel D.Popa , Horia Matei , Ed.Politica 1988,pag.182

7Pr. Prof. Dr. Ioan Ramureanu, „Istoria bisericeasca universala”, manual pentru seminariile teologice, Bucuresti, 1992, pag. 56-64.
8Sfanta Scriptura,IBMBOR,Evg.Matei,cap 26
9 Giurescu C. Constantin – „Formarea poporului român”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973,pag 76.
10 Horia C. Matei, Enciclopedia Antichitatii, editia a V-a, Meronia,2004,pag 257-288
11 Drimba Ovidiu – „Istoria culturii şi civilizaţiei III”, editura Saeculum I.O. şi editura Vestala, Bucureşti, 1997,pag.538

12Iosif Constantin Dragan,Mileniul Imperial al Daciei,Ed.Stiintifica si Enciclopedica,Bucuresti 1986,pag 90-97.
13Iosif Constantin Dragan,Mileniul Imperial al Daciei,Ed.Stiintifica si Enciclopedica,Bucuresti 1986,pag 134-140.
14Eusebiu din Cezareea,Istoria Bisericeasca,VIII,2
15 Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,”Sfinti daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 28-29.

16 “Antichitatea şi Evul Mediu” de pr. Ioan Bota, Casa de Editură Viaţa Creştină

Toate acestea nu au fost doar o peliculă a unui film de groază, cu specificaţia”genul filmului-dramă”…


Intraţi aici pentru Acatistul Sfantului Gheorghe

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s