Vecina

Ana este o femeie cu bun simţ, a fost crescută într-o familie cu valori morale ferme, nu-şi putea permite să îşi pună semenul în situaţii stânjenitoare, de aceea chiar când îl prindea cu minciuna nu făcea reproşuri, ba mai mult, încerca să depăşească ea momentul aducând în discuţie altceva.

Lesne de înţeles că se simţea astfel victima nemerniciei celuilat.

Femeia cu pricina era Dana, o vecină.

Zilnic venea, ca abonată, să-i dea „ştirea zilei”, să-şi plângă necazul, iar Ana o asculta(chiar şi fără pic de plăcere) şi îşi creease un soi de imunitate, un zid de protecţie în faţa energiilor negative-„nu mai punea la suflet”, nu mai empatiza(sau cel puţin aşa spera ea).

Adeseori îşi spunea că se va rupe de astfel de relaţii, dar nu o concretiza. Cădea mereu victima şantajelor emoţionale când Dana îşi plângea amarul pe umerii ei.

Nu avea tăria să-i întoarcă spatele, dar era mai reţinută, dorea să lase impresia unui om indiferent, cu toate că era conştientă că devenise sprijinul ei moral.

Uneori se întreba, în timp ce asculta necazurile Danei, de  ce aceasta nu sesizează răceala ei?

Defapt celui necăjit nu-i pasă cât eşti tu de atent, pentru el contează că-l asculţi şi dacă n-o  faci, pe principiul bateriei,  e dispus să îţi  repete povestea până „se descarcă”.

Omul dispus să se plângă are întotdeauna impresia că  necazurile lui sunt cele mai mari şi nici prin cap nu-i trece să te întrebe tu cum o mai duci?

Oricum întrebarea ar fi fost inutilă, Ana nu era genul de femeie care să împovăreze pe altul cu grijile ei.

Mai bine de 20 de ani i-a fost confidentă, i-a înţeles durerea, a ajutat-o la necaz, dar să asculţi aceaşi poveste atâţia ani… îţi trebuie răbdare de sisif.

-Nu mai pot Ana dragă, am ajuns să-mi vând casa din cauza lui.

Ana însă nu răspunde lasă doar capul la pământ stingherită. Dana plânge în hohote.

În sinea ei, Ana îşi face mustrări de conştiinţă şi într-un târziu îi spune:

-Lasă Dana, nu e bine să te legi sufleteşte de o casă, lasă că îţi iei alta cu banii ce i-ai primit. Chiar dacă mai mică, dar o să fii mai liniştită singură, nu te va mai înjura şi bate nimeni…(deşi ea ştia bine că nu pierderea  imobilul era reala supărare, ci a celor peste 30 de ani de căsnicie, chiar şi aşa cum era ea cu scandaluri ).

-Ştiu, dar mă despart greu de locul în care am stat atâţia ani şi tac, nu spun la nimeni nimic, că n-am pe nimeni cu-i să-mi spun durerea(sau nu te mai ascultă nimeni, îşi zicea Ana). Ştii, le spuneam colegelor că am impresia că toate acestea nu mi se întâmplă mie.

Ana căzu iar pe gânduri, dar răsufla uşurată la gândul că o mai susţin şi colegii, înseamnă că nu depinde moral numai de ea…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s