Felul vostru de vorbire să fie da, da, şi nu, nu!

http://acvila30.files.wordpress.com/2010/03/scara.jpg?w=152&h=216 Scara Raiului. Depinde de tine!

Ea reprezintă sfintele virtuţi evanghelice: smerenia, credinţa, postul, blândeţea, răbdarea, bunătatea, frumuseţea, îndurarea, iubirea de adevăr, iubirea lui Hristos, mărturisirea lui Hristos, pătimirile pentru Hristos.

(…) Multa vorbire este catedra slavei desarte, prin care aceasta se arata pe sine si se face cunoscuta. Multa vorbire este semnul nestiintei, usa clevetirii, calauza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea strapungerii, nascatoarea trandaviei sau pricinuitoarea ei, inainte-mergatoarea somnului, imprastierea mintii adunate in sine, pierzatoarea pazei de sine, racitoarea caldurii, intunecarea rugaciunii. (…) Cel ce-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum trebuie. Prietenul tacerii se apropie de Dumnezeu si, vorbind cu El fara sa stie cum, e luminat de Dumnezeu. Tacerea lui Iisus a rusinat pe Pilat, si linistea unui om duhovnicesc mistuie slava desarta. Dupa ce a spus un cuvant, Pentru a plans cu amar, pentru ca si-a aduc aminte de cel ce a zis: “Zis-am: pazi-voi caile mele, ca sa nu pacatuiesc cu limba mea” (Ps XXXVII, 1) si de altul care a zis: “E mai bine a cadea de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii” (Is.Sir. XX, 19).

Nu voiesc sa scriu multe despre aceasta, desi vicleniile patimilor ma indeamna. Dar am auzit o data pe cineva, dornic sa afle de la mine ceva despre liniste, care zicea ca multa vorbire se naste numaidecat din una din acestea: fie dintr-o indelungata vietuire si deprindere vicleana si neinfranata (caci limba, fiind si ea un madular al trupului, cere ceea ce a invatat si s-a obisnuit), fie, la cei ce se nevoiesc, si mai ales la ei, din slava desarta; iar uneori si din lacomia pantecelui. Pentru aceea, adeseori, multi infranandu-si pantecele cu oarecare fortare inchid si limba, si multa ei vorbire in tacere. Cel ce se gandeste cu grija la moarte isi opreste cuvintele. Si cel ce a agonisit plansul sufletului se fereste de vorba multa ca de foc. (…) Cel ce a cunoscut mirosul focului celui prea inalt fuge de insotirea cu oamenii, cum fuge albina de fum. Putini pot opri apa fara de zagazuri, dar si mai putini isi pot opri gura neinfranata. A fost treapta a unsprezecea. Cel ce a biruit-o, a taiat deodata multime de rele. ( Sursa: Scara Sfantului Ioan Scararul)http://cuvioasacasiana.wordpress.com/2009/09/19/despre-multa-vorbire-si-tacere/

https://i0.wp.com/thumbs.ziare.com/De-ce-nu-ne-putem-abtine-sa-barfim-/72e7717dceb086054/240/0/1/70/De-ce-nu-ne-putem-abtine-sa-barfim-.jpg

Nu cleveti şi nu judeca pe nimeni, când ai ceva pe fratele tău, mustră-l în faţă, că e mai bine. Dar şi mai bine este aşa cum ne învaţă Domnul Hristos: „Felul vostru de vorbire să fie da, da, şi nu, nu! Ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău!”. Vorbirea creştinului nu trebuie să fie nici poruncitoare, ca la slugi, nici cu dispreţ, nici cu linguşiri măgulitoare, nici cu aroganţă, ci fiecare să-l sfătuim pe fratele nostru cu smerenie şi cu dragoste, căci păcatele clevetirii şi bârfirii ies din mândrie, din invidie, din lene şi răutate.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne porunceşte zicând: „Feriţi-vă să nu defăimaţi!”, iar în altă parte zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!”. Undeva, într-o carte numită „Prolog”, am citit cum un sfânt părinte a văzut un suflet care a fost dus de îngeri în faţa Domnului Hristos. Acesta era plin de tot felul de păcate, dar numai păcatul acesta al clevetirii, de a judeca pe alţii, nu l-a făcut niciodată. Atunci Dreptul Judecător, văzând că în toată viaţa lui nu a judecat pe nimeni, i-a zis: „întrucât n-ai judecat pe nimeni, nici Eu nu te judec, aşa după cum am spus în Evanghelia Mea; luaţi-l şi-i deschideţi porţile raiului!”.

Tot în acea carte se spune de un suflet care făcuse multe fapte bune: postea, se ruga, făcea închinăciuni, făcea metanii fără număr, dar, ce folos, că nu ţinea seama de rugăciunea aceasta scurtă a lui David, care se zice de fiecare dată la vecernie: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele!” Acesta era totdeauna cu clevetirea în gură, cu bârfiri flegmatice şi-i judeca pe toţi, ca şi când numai el era bun pe faţa pământului. Când a ajuns în faţa Domnului Hristos a fost osândit cu cărturarii şi fariseii şi cu toţi cei care au strigat la răstignirea Domnului: „Răstigneşte-L, Răstigneşte-L!” şi cu toţi aceia care L-au răstignit pe Domnul Hristos.

Să luăm aminte, că această cădere este mare; să ne vedem de păcatele noastre, să smulgem buruienile şi spinii din propria noastră grădină, să nu purtăm grijă de ceea ce se petrece în grădina vecinului, căci Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, va cumpăni drept la ziua judecăţii. Până atunci suntem cu toţii aici, în noaptea acestei vieţi, în întunericul cel greu al ispitelor de tot felul. Creştinii noştri au ajuns într-o stare rea, de plâns; se războiesc unii contra altora în diferite chipuri; au făcut limba praştie şi aruncă cuvinte grele cu ea, unii împotriva altora prin clevetire şi bârfire.

Luminarea voinţei noastre se face prin studierea şi cunoaşterea mai bine a datoriilor noastre creştineşti. întărirea voinţei se capătă prin practicarea virtuţilor, a faptelor bune. Cei care cedează patimilor îşi pierd libertatea, devin nişte sclavi urâţi şi murdari, cu obiceiuri urâte, lipsiţi de curaj şi răbdare. De aceea, Mântuitorul ne recomandă multă răbdare: „Intru răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre!”- le zice El ucenicilor Săi.

Fără răbdare nu s-a mântuit nimeni; mai ales când ne gândim la mulţimea martirilor, căci toţi prin răbdare au trecut în veşnicie. De aceea, să-L rugăm şi noi pe Dumnezeu să ne întărească în răbdare, în smerenie şi ascultare de dreapta credinţă, să ne facă să înţelegem şi să cunoaştem bine sfânta credinţă, ca s-o iubim, s-o aducem în viaţa noastră cu adevărat, să n-ajungem să ne lepădăm de Dumnezeu, că e gata lepădarea de credinţă.

Lumea se leapădă de mult, dar vine în curând mare lepădare de credinţă. Nu ştiu câţi vor scăpa, dar imediat, spune Cartea Sfântă – Biblia, după ce se vor lepăda vine sfârşitul. Aşa că luaţi aminte, aşadar, că zadarnic este tot ce aţi făcut până acum dacă vă veţi lepăda de credinţă, chiar numai atât cât a făcut Sfântul Petru. Cum s-a lepădat el?!… A spus numai atât, că nu-L cunoaşte pe Iisus: „Nu-L cunosc pe Omul Acesta!”. După ce a spus de trei ori că nu-L cunoaşte a cântat cocoşul şi şi-a adus aminte că-i spusese Domnul că se va lepăda în noaptea aceea.

Abia la sfârşitul vieţii va vedea fiecare şi va plânge cu amar cumplita greşeală în care a trăit. Când va răsări Soarele, Iisus Hristos, pe norii cerului şi se va face ziuă, atunci în zadar vor mai căuta îndreptare, căci nu vor mai putea face nimic. În momentul cel mai potrivit să lăsăm această diabolică armă a clevetirii, a bârfirii, a vorbelor îndoielnice şi să strigăm şi noi prin întunericul lumii acesteia ca cei doi orbi din Evanghelia de astăzi, în urma Mântuitorului: „Miluieşte-ne pe noi, Iisuse, Fiul lui David! Scapă-ne pe noi de orbirea aceasta sufletească, Fiul lui Dumnezeu, căci nu mai putem suporta întunericul acestor păcate şi luminează-ne ochii sufletului să vedem şi noi frumuseţea feţei Tale, lumina Evangheliei Tale!”. Amin.http://www.eph.md/news/news_viata_in_manastire/1009.html

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s