Si vazind-o Domnul, I S-a facut mila de ea si i-a zis: Nu mai plinge!

Era mare sărbătoare în sat.

Pe lângă zilele oraşului au avut şi bucuria sfinţirii noii biserici, prilej de mare bucurie pentru toţi credincioşii care au participat la construirea ei.

O biserică frumoasă, mare, impunătoare, cu pictură de frescă.

La sfârşitul Sfintei Liturghii credincioşii au fost invitaţi la o agapă. Aici întâlnesc feţe cunoscute, ne bucurăm de reîntâlnirea după câţiva ani buni, cu mare parte dintre ei. Pe Maria nu o zăream, deşi soţul ei era acolo, l-am văzut îngrijorat sau poate doar mi se părea datorită feţei sale obosite, ochilor dureros de trişti şi părului încărunţit. Am întâlnit-o însă la masă. Să n-o recunosc…, îmbrăcată în negru, privirea pierdută, muşcându-şi  buzele subţiate şi tremurânde. M-am apropiat de ea.

-Maria, draga mea, ce bucurie să te reîntâlnesc după atâţia ani…

-Mă ierţi, îmi spune ea parcă trezită atunci dintr-un somn adânc, tu eşti…?

-Sonia, am fost colege de bancă în liceu, chiar atât de mult m-am schimbat?

-Of, Sonia, buna mea prietenă, iartă-mă! Stai te rog aici lângă mine, lasă-i pe bărbaţi împreună.

Îmi spune şi acum „buna mea prietenă”, acum îi revăd licărul acela bucuros din priviri şi pleoapele ce se închină uşor şi timid a mulţumire, ca şi în liceu când îmi mulţumea din priviri că am scăpat-o dintr-o încurcătură.

-Ei, hai spune-mi ce te apasă?  Ştii că de mine nu te poţi ascunde, o întreb eu în timp ce  o iau uşor de mână.

Tremură.(?!!!)

Gazda se apropie însoţită de alte câteva doamne, ne face cunoştinţă.

-Ea e Sonia, ceea care a dorit să rămână în anonimat cu donaţia aceea care ne-a scos din belea cu ultima tranşă de plată a pictorilor, v-am povestit eu… şi uitându-se spre Maria spune, ea e doamna aceea a cărei fiu a fost ucis la iesirea din restaurant, ştiţi cazul a fost intens mediatizat…

Am crezut că pică cerul pe mine. Nu puteam să cred că poate cineva gafa într-un mod atât de josnic. Câtă insensibilitate.

-Maria…, Doamne Dumnezeule! Hai să ieşim îi spun eu, în timp ce cucoanele se îndepărtează după avalanşa de regrete şi condoleanţe…

Afară gălăgie, muzică, voie bună. Ne retragem în maşină, Maria plânge, pornesc maşina şi ieşim din sat.

-Opreşte aici, te rog, îmi spune ea.

Câmpul era plin de maci roşii şi albăstrele, iar spicele de grâu îşi plecau fruntea şi ele parcă a durere. Păşim alături tăcute, după un timp ea îmi spune:

– E dureros, am ajuns să fiu „aia la care i-a fost înjunghiat fiul„…

– Maria, draga mea…

Ne aşezăm în iarbă, eu îi şterg lacrimile de pe obraji, mâinile ei zac neputincioase în poală, orice cuvânt ar fi de prisos, privim amândouă spicele cu boabele grele aplecându-se cu respect şi jale.

– Era frumos, înalt blond si ochii adânci…n-a băut, n-a fumat…era silitor, blând… Mi l-au ucis, Sonia! Mi l-au ucis! Acum am sufletul pustiit, suntem doi părinţi nemângâiați…

– Maria, draga mea, nu spune aşa, ai încă două fete de care trebuie să te îngrijeşti… Uită-te-n ochii mei şi spune tot ce-ai vrea să le zici acelor nemernici, hai urlă dacă vrei, aici nu ne aude nimeni!

Maria, îşi lasă capul pe umărul meu şi plânge… în hohote!

Plângem împreună.

Poveste ei e tristă, băiatul ei a fost înjunghiat în timp ce în taxiul pe care l-a chemat, înaintea lui au urcat nişte tineri ajunşi într-o stare bahică. Le-a spus doar că taxiul a venit la comanda lui. Unul a scos cuţitul şi l-a înjunghiat mortal.  Ieşise singur, în toiul nopţii, din restaurantul în care fusese la o nuntă.

-Nu avea de gând să stea mult, vroia doar să-i felicite pe miri şi să se retragă, se pregătea pentru titularizare, mai avea de studiat… Of, Sonia dragă, cât l-am rugat să meargă doar la strea civilă, parcă am presimţit ceva…am vorbit cu el la telefon după ce a făcut comanda la taxi, i-am spus, mai stai puiule daca tot ai rămas, distrează-te şi tu, ai timp să mai citeşti încă două zile… şi uite că timpul lui s-a scurs…s-a transformat în eternitate… Ce cruce grea am…





(Sursa imaginilor- le-am primit prin  mail)

Tăcerea s-a aşternut din nou, priveam amândouă câmpul galben cu pete de sânge şi lacrimi…

Ce ai putea să spui unei mame care-şi pierde copilul?

Ocean de durere… Nu plânge! (Mi clee!) Viaţa aceasta pămîntească este doar o umbră  a celei adevărate şi veşnice din Cer.

Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea. I-a împlinit dorinţa.

La doi ani după doliu, Maria a născut un băiat.


Duminica a 20-a dupa Rusalii
– Invierea fiului vaduvei din Nain –
Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Predica duminicii a 20-a după Rusalii [2010] | Teologie pentru azi


Anunțuri

16 răspunsuri la „Si vazind-o Domnul, I S-a facut mila de ea si i-a zis: Nu mai plinge!

  1. Pingback: Traficantul – Provocare de weekend « Cristian Dima·

    • Aşa este, nădăjduim în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi nevrednicii robi ai Săi.
      Omul este creat de Dumnezeu cu dorinţa conservării vieţii, aşa cum a fost dăruit Adam cu viaţa din Rai, de aceea este firească teama de moarte, survenită ca rezultat al păcatului primordial, al neascultării. De aici derivă teama, am putea spune ca poetul „Nu de moarte mă cutremur ci de veşnicia ei”, o teamă de Judecata de Apoi, de păcatele nostre care ne pot trimite într-o veşnicie a Iadului şi nu a Raiului.
      Ne e frică adesea să nu cădem sub greutatea crucii, dar nu uşurarea ei este esenţială(în ilustraţia de mai sus, de altfel foarte sugestivă, se vede că şi-a tăiat din Cruce, însă aceeasta nu i-a ajuns mai apoi la trecerea hăului), ci ajutorul pe care ni-L dă Dumnezeu, în marea milă a Sa, de a ne purta Crucea cu demnitate.

  2. Pingback: Carpe Diem « Madi şi Onu Blog·

  3. Pingback: Genunchiul cu prieteni « GENUNCHIUL LUMII | Flavius Obeadă·

  4. Ca-si pierde copilul
    In ce fel
    A venit altul,cu ajutorul lui Dumnezeu.Un alt copil este un altul,nu cel pierdut.
    Golul din suflet ramine vesnic.

    Am si eu ceva…-Mai demult…

    • Ma asteptam la un astfel de comentariu, dar nu asta era esenta.
      Ai dreptate, sunt total de acord cu tine, dar am specificat ca a fost dorinta ei, nu poti sa stii ce e in sufletul omului si care sunt formele prin care isi gaseste alinare.
      Hai sa zicem ca ea si-a intarit astfel convingerea ca cel mort a gasit viata alaturi de Tatal ceresc si Acesta i-a daruit altul, acela deja se afla in „maini bune”. Oamenii gandesc diferit, cer raspunsuri si le primesc in functie de puterea credintei lor, dar asta nu inseamna ca dorul si dragostea dispare…

      • Sint de acord cu ce spui tu.Ai dreptate.
        Dar golul din suflet ramine.
        Si asta pentru ca ne-am obisnuit sa fie urmat un anumit tipic,o anumita ordine si este cumplit ca o mama sa-si ingroape copilul.
        Stie unde merge,intelege,dar cumplitenia ramine si va ramine toata viata pina se vor intilni din nou,acolo unde este numai lumina si iubire.

  5. Pingback: Suflete pereche – Aşteptare! « Cristian Dima·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s