E.B. White „Analising humor is like dissecting a frog. Few people are interested and the frog dies”.
Ironia este definită ca figură de substituţie prin care scriitorul foloseşte opusul cuvântului pe care îl lasă să se înţeleagă, sporind efectul comic al situaţiei, poate fi, într-un caz, parţială şi corecţională, iar în altul, una absolută, nimicitoare.
Paleta ironică este foarte variată, în general,dar eu mă opresc la acea latură sarcastică, la ironia amară şi nimicitoare, la: batjocură, mişto, tiflă…, menit altminteri a fi, chipurile, corecţională şi a stârni râsul!
Nu rareori, spunem despre anumite situaţii că sunt caragialisme. Caragiale spune în Radu Ştefan, întîiul şi ultimul: „Tare frumos mai vorbeşti. Nu înţeleg nimic”.
Pentru o mai facilă înţelegere am specificat faptul că mă opresc asupra acelui râs despre care Thomas Hobbes , care pornește de la premiza că egoismul domină natura umană (omul pentru om este lup), spunea: „izbucnirea în râs nu este altceva decât un triumf neaşteptat, apărut din conceperea bruscă a superiorităţii noastre faţă de slăbiciunile altora”.
Râsul, privit în acest context, al superiorităţii noastre faţă de slăbiciunile altora, este ataşat unei ironii nimicitoare.
„Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, omul, este astfel tratat în derâdere.
Am putea să ni-L imaginăm pe Iisus Hristos, râzând, ori ironizând omul, care fără discuţie îi este net inferior Lui?
Cunoaşteţi vre-o învăţătură în care să se fi folosit de ironia nimicitoare, batjocrind pe cineva, sau să fi râs pe seama unor ironii? Atitudinea Sa faţă de semeni era una blândă, răbdătoare, smerită, nici urmă de aroganţă.
Şi atunci, de ce suntem ironici şi nu putem ajunge la scopul dorit prin blândeţe, smerenie şi iubire?
Poate pentru că, de cele mai multe ori, oamenii sunt ironici ca expresie a unei frustrări, folosindu-se de ea ca de o armă, sau scut de autoapărare. Este această scuză a slăbiciunii noastre suficient de plauzibilă, pentru a adopta acest tip de ironie?
Trebuie doar să ne imaginăm ce efect are acest râs aplicat în educaţia copilului.
A râde de cineva, a-l ironiza doar de dragul afirmării superiorităţii noastre, sub pretextul corecţiei, nu este oare cel mai crunt cinism?! Nu-l aruncăm astfel într-un complex de iunferioritate, sădind în el sentimentul neputinţei, al urii faţă de aproapele şi faţă de el însuşi?
A râde de cineva, pentru neputinţa lui , în loc să-i oferi alternativa ieşirii din situaţie, mulţumiţi să-l poziţionăm pe o treaptă inferioară nouă, înseamnă a ne aplica astfel singuri amprenta futilităţii.
Rezultatul unei astfel de educaţii decurge aproape firesc prin puterea exemplului. Copilul ori v-a deveni la fel de ironic şi plin de sine, ori dimpotrivă v-a dobândi un complex de inferioritate şi se v-a lăsa în voia sorţii.
Ce altceva poate el înţelege decât că aşa este bine?
Blogul omului frumos 
Da. Rautatea este incapacitatea noastra de a ne depasi frustrarile, handicapurile, complexele, neputintele. Rautatea este calea cea mai accesibila si, desi oricand la indemana, arareori alegem varianta mai putin usoara: cea a binelui.
Mi-a placut tare mult ideea exprimata in citatul acela al lui Iorga. Deunazi m-am confruntat exact cu aceasta problema si mi s-a parut asa, ca un semn, sa-l gasesc azi aici. Putini stiu insa ca Binele, ca finalitate, poate fi infaptuit in multe moduri, chiar si prin alegerea umilirii proprii.
Eu nu aş numi-o umilinţă, ci smerenie, de dragul fair playului. De câte ori n-am greşit eu în viaţă aproapelui meu, cum să mă consider eu nedreptăţită când poate nu fac decât să-mi primesc înapoi greşeala printr-un alt semen?
Te pup dulce şi să ai parte în viaţă de oameni frumoşi!
am stat sa ma gandesc eu care rad mereu, daca rad de altii sau nu. cu siguranta uneori trufia ma impinge sa rad de prostia unora. este si greu sa ma abtin, cand vad ca unii refuza sa gandeasca si oricat incerci sa-i lamuresti, raman in ale lor…pe de alta parte nu detin eu etalonul de judecare al altora. uneori insa zambind sau razand fara a-mi bate joc sau a-mi afirma superioritatea, trec mai usor prin cenusiul vietii. razand ii fac si pe altii sa se bucure, sa mai uite de necazurile lor…
sa fie mai multe categorii de ras?
Şi eu sunt o fire veselă, în jurul meu se râde pentru că nu-mi place să văd oamenii trişti, fiecare îşi are necazul lui de ce l-aş mai spori?
Dar una e să rădem împreună şi alta să râdem de alţii. 😉
Prostia e de plâns, mai degrabă, decât de râs. 😦
Sunt probabil mai multe categorii de râs.
De exemplu, râsul sarcastic nu e la fel ca râsul inocent.
Adrian Păunescu!
Sunt zile în care simţi timpul cum se scurge prin vene!
Şi atunci îţi dai seama de neputinţa care te-apasă.
Il IUBESC pe Adrian Paunescu precum o iubesc pe Ana Blandiana.
Spunea, Păunescu, aşa:
„hei, taxi,
opreşte-te şi ia-mă
şi du-mă undeva,
unde nu se mai găseşte petrol,
să
nu
mă
mai
pot
întoarce”
(cursă numai dus)
Îmi doresc ca taxiul respectiv să aibă suficient carburant să-l şi aducă inapoi, printre noi, acum, când se mai poate!
Se reîmparte lumea, trezeşte-te din boală,
Poporul tău urmează să redevină rob,
Se scriu neologisme, ce otrăvesc şi-nşeală,
Machiate inchiziţii pătrund încet pe glob.
Nimic din feeria de libertăţi promisă,
Nimic din tot festinul de drepturi proclamat,
Îngenunchiaţi vom merge, umili, din criză-n criză
Şi dreptul la opinii va deveni păcat.
…
Se reîmparte lumea, cu viclenie mare,
Ai grijă ce se-ntâmplă, să n-aţipeşti cumva
Şi ţara ta sa-jungă o biată servitoare,
Şi servitori să fie cei ce trăiesc in ea.
(Se reîmparte lumea)
____________
„De-aicea, de pe patul de spital
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei
Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate!”.
Astazi,Adrian Paunescu se lupta cu moartea.Noaptea trecuta a fost resuscitat de 7(sapte) ori.
Sa ne rugam,pentru poetul nostru nepretuit ! Chiar imi pasa si imi este teama! Doamne ajuta!
Publicat de andreiradu la 11:22
In aceasta dimineata,in jurul orei 5:oo,a murit tatal domnului doctor Sorin Oprescu.A murit in Spitalul Elias,in prezenta fiicei mele,Iulia Cazan care era de garda la capataiul sau,ingrijindu-l cu devotiune si profesionalism,asa cum de altfel se comporta cu toti bolnavii.
Inainte de a muri,a rugat-o sa-l intepe in abdomen dupa ce moare,considerandu-se strigoi.
Nu stiu ce sa cred despre aceasta superstitie,dar voi face investigatii..
Dumnezeu sa-l ierte!
Cammely,te rog sa-mi spui parerea ta despre aceasta superstitie.Multumesc anticipat.Doamne ajuta!
Bună, Nona. azi am fost prin Cluj, la maxilo, speram să nu mai aud de necazuri şi dureri… Îmi pare rău pentru starea în care se află Adrian Păunescu, dar vrem nu vrem necazurile vin, iar medicii fac cât pot, numai la Dumnezeu ne e nădejdea.
Să de-a Dumnezeu să se însănătoşească!
În legătură cu al doilea subiect.
Bine ai zis, e superstiţie şi atât!
Dumnezeu să-l ierte.
Te pup dulce, mă duc la culcuş că mi-e somnic. Noapte bună!