Qui bono?


*Partea a doua din amintirile Dariei https://cammely.wordpress.com/2010/10/22/din-amintirile-dariei/

Daria servise perioada de proba ca desenator tehnic cu foarte putina incordare.

Mai erau cinci tineri repartizati prin atelier, asteptand si ei fixarea examenului pentru intrarea pe post. Acestia insa, pareau mult mai stresati.

Ea nu avea de ce sa-si faca griji, nu terminase un liceu de specialitate, totul era nou, stia ca nu stie nimic si incerca sa fure meserie de la altii, dar asta nu era un motiv suficient: sa nu mai fredoneze melodii, sa nu mai  rada, sa nu mai citeasca poezii, sa nu mai iubeasca …

I se parea absolut banala lupta pentru justificarea existentei, gandurile ei erau infinit mai grele, cum: sa suporti speranta ce iti zambeste in van la 18 ani , sa prizi frunza cazanda si s-o transformi in stea, sa te arunci in valuri si sa te intreci cu delfinii pentru o scoica aruncata pe mal, sa treaca zburatorul prin cerul plin de vise, sa saruti vantul si sa contemplii marea, sa prinzi visul ce se pierde printre flori de castan… ? Erau multe inca de trait, erau inca multe de simtit, erau multe de iubit, erau inca multe de durut…, de ce sa-si doreasca un orologiu care sa-i aminteasca de 8 ore de maturitate zilnica, de ce sa se streseze doar pentru a da dovada de  responsabilitate si seriozitate. Qui bono?

-Ei, cum a fost azi la servici, intreaba mama?

-Mai bine. M-au pus responsabila cu impartirea presei.

Sa vezi ce-am patit. Am intrat in biroul directorului tehnic, care lipsea si am profitat putin.

-Sper ca nu ai facut iar ceva boacana?

-Pai, mmmda, daca vrei s-o iei asa…, dar stai linistita , nimic grav, tipul e ok, la final mi-a zambit.

-Ce-ai mai facut?

-M-am asezat in  fotoliul directorului si mi-am imaginat ca la masa aia lunga, stau, in sedinta, capete ticsite de idei. In timp ce aprobam verbal proiectele, mi-am permis sa-i tratez cu superioritatea caracteristica unui director. Stateam cu fotoliulul intors spre geam, cu spatele catre ei si imparteam directive. Mama, ce m-am mai distrat, cand m-am intors spre sala, ce sa vezi? Directorul statea in fata mea si se uita incruntat, mai, mai sa ma manance…

AOLEÓ!

-Hai, nu te speria, m-am ridicat frumos, mi-am cerut scuze, am luat ziarele si i le-am infipt in maini, dupa care am iesit grabita.

-Si asta crezi tu ca e bine? striga mama exasperata.

-Ooo da! Nimic serios. Si-a alungat putin din griul monoton in care risca sa se afunde. Daca nu ma crezi, iti spun ca m-am convins singura, pentru ca dupa ce am iesit pe usa, m-a ros curiozitatea sa vad daca mai e nervos tovarasul director si m-am intors la locul faptei. Am bagat doar capsorul si l-am intrebat „V-am suparat rau?”, iar el a zambit, asa ca am inchis usa si am sters-o voiniceste.

-Of, Daria, Daria…, suspina mama infigandu-si degetele prin par.

A doua zi, seful de grupa la care a fost repartizata pentru practica, un batran turnat in halat albastru, de-i luciau ochii azur, il insarcina pe unul din baietii tineri deja angajat, sa o ia in primire si sa o initieze in tainele meseriei.

-Azi vom merge la arhiva, intre timp pe drum, o sa-ti arat prin uzina ce-i aia o piulita-fluture, de care m-ai intrebat.

Daria se stapani cu greu sa nu rada, oare cat de paralela o credea cu meseria? Saracul, nu si-a dat seama ca facea misto si acum se plimba ca un cocos tantos pe tarlaua sa, aratandu-i cate o piulita, cate un surub, stifturi, pene, nituri si mai stiu eu ce alte avutii din vistieria casei, dar lasa omul sa se creada important, doar i s-a trasat o sarcina (adica ea) si trebuia sa fie cooperanta.

Doamne, ce dragi mi-s baietii astia maturizati cu forta, isi zise Daria in gand, in timp ce se prefacu foarte interesata de lectia zilei.

Intorsi inapoi in atelier, ea isi lua locul in fata plansetei si se apuca de treaba, fredonand o melodie.

-Daria! Striga batranul turnat in halat, aici nu esti la Cantarea Romaniei, termina!

-Sa traiti, tovarasu’ sef, am inteles, ma scuzati!

Colegii radeau, dar dupa  privirea lui, plina de traznete, se restabili linistea, de auzii si musca ce lingea cu pofta  ceafa groasa a sefului.

Anunțuri

20 de răspunsuri la „Qui bono?

  1. Pingback: Rugăminte «·

  2. Mai, cammely, mai, Voinicel de fata,
    Qui bono,un cuvant de apreciere, in fata evidentei?
    Nu-mi ramane, decat sa-ti multumesc, pentru ping, pentru portia de ras cu lacrimi, pentru frumusetea sinceritatii sufletesti, revelata de umorul tau subtil, pentru intuitia ca te adresezi „punct ochit, punct lovit”.Si totusi, scrisul tau, are atata cunoastere a viului,il radiografiaza cu atata competenta, incat, cu o mana scriu, iar cu cealalta,imi imprastii acele care imi invioreaza ochii, obrajii, firele de par.
    Cu bine:”Am bagat doar capsorul si l-am intrebat “V-am suparat rau?”, iar el a zambit, asa ca am inchis usa si am sters-o voiniceste.”-Of, Daria, Daria…World

    • „Qui bono,un cuvant de apreciere, in fata evidentei?” Ihi, m-ai ghicit 😆
      Voinicelul de fata nici nu-si doreste mai mult, decat sa serveasca portia de ras..In the World

  3. -Ooo da! Nimic serios. Si-a alungat putin din griul monoton in care risca sa se afunde. Daca nu ma crezi, iti spun ca m-am convins singura, pentru ca dupa ce am iesit pe usa, m-a ros curiozitatea sa vad daca mai e nervos tovarasul director si m-am intors la locul faptei. Am bagat doar capsorul si l-am intrebat “V-am suparat rau?”, iar el a zambit, asa ca am inchis usa si am sters-o voiniceste.
    ___
    Fetita schimonosita ca de incaltari, pantofi 2 nre mai mici’, se simtea responsabila ca un tata de familie. Teama, prima maturizare- din imparatia curtii scolii…
    Dar directorul zambi si fetita aluneca pe sclipici eliberata de restl, de virgula de teama.

  4. Pingback: Trafic cu Hituri (runda 41) « Blogul lui Teo Negură·

  5. Pingback: Rătăcire « Cristian Dima·

  6. M-a amuzat povestea. Prea visătoare Daria ca să stea printre piuliţe şi şuruburi. 🙂 Cred că un loc de muncă care să-i stimuleze creativitatea, ar fi fost mai pe placul ei şi cu mult mai potrivit. Dar îmi place că printre atâtea piluţe a strecurat şi lumea ei de vise.

  7. Musca aia din final imi repugna, recunosc, dar daca e pe ceafa sefului, tovaras sau nu, aproape ca-mi devine simpatica 😛 In rest, cu desenul nu le-am avut niciodata, tehnic sau nu, sunt un antitalent innascut 😉

  8. Saru’mina.
    Daca mai este sa-mi spui cind e gata.Nu-mi plac serialele de cind-prin 1965-66 trebuia sa citesc in rate din colectia de 1 leu Stiintifico-fantastice.Cind e gata,o citesc pe toata.
    Daca vrei sa mai vezi niste agatate si sa sculti Carpenter’s (piiing),mai hai pe la mine.
    Alexandru.

  9. Pingback: BRAŞOV – TURNUL ALB « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI·

  10. Pingback: 2 PA-URI CU ŞI FĂRĂ FRICĂ « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s