Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei

Arhiepiscopul din Mira Lichiei, făcătorul de minuni(6 decembrie) (După Metafrast şi dupã alţii)
In vremea aceea, s-a fãcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împãratul Constantin a trimis trei voievozi împreunã cu ostasii cei ce erau sub dînsii sã linisteascã acea tulburare. Iar numele voievozilor sunt acestea: Nepotian, Ursul si Erpilion. Acestia, cu multã sîrguintã, plecind din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeste malul Andrian, unde era o cetate. Si de vreme ce nu le da mîna sã meargã, pentru ca marea era învolburatã, asteptau la limanul acela linistirea marii. Atunci, unul din ostasi iesind din corabie ca sã cumpere cele de trebuintã, lua cele strãine cu sila, precum este obiceiul ostasilor. Adeseori fãcind acestea, fãceau pagubã celor ce vietuiau acolo. Pentru aceastã pricinã s-a fãcut gîlceavã (discutie aprinsã) si tulburare, ba si rãzboi era sã se facã din amândouã pãrtile, la locul ce se numea Placomata.
Instiintându-se de aceasta, Sfântul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur cãtre tãrmul acela si în cetate, ca sã potoleascã cearta dintre dînsii. Apoi, îndatã, toatã cetatea si voievozii, auzind de venirea sfântului, i-au iesit în întâmpinare si s-au închinat lui. Sfântul a întrebat pe voievozi de unde sunt si unde merg? Ei au zis ca sunt trimisi de împãrat în Frigia sã potoleascã tulburarea ce s-a fãcut acolo. Sfântul i-a sfãtuit sã dea învãtãturã ostasilor lor ca sã nu facã supãrare poporului. Apoi, luiîd pe voievozi în cetate, i-a ospãtat cu dragoste. Iar ei, certând pe ostasi, au potolit tulburarea si s-au învrednicit de binecuvântarea sfântului.
Fãcându-se aceasta, au venit oarecari cetãteni din Mira, care, plîngând cu lacrimi si cãzând la picioarele sfântului, cereau ajutor pentru niste oameni osânditi fãrã de vinã. Ei spuneau cu mîhnire, cã, nefiind sfântul acolo, a venit Eustatie ighemonul si, umplându-si mîinile cu bani de la oarecari oameni rãi, a osândit la moarte pe trei bãrbati din cetatea lor, care n-au gresit nimic, „de care lucru toatã cetatea se mîhneste si plînge, asteptând întoarcerea ta, stãpîne; cã de ai fi fost tu acasã, n-ar fi îndrãznit ighemonul a face o judecatã asa nedreaptã”.
Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul si, luând împreunã cu dînsul pe voievozi, îndatã a plecat. Ajungând la locul ce se numeste Leu, au întîlnit pe niste oameni venind si i-au întrebat dacã stiu ceva de acei trei bãrbati care sunt osânditi la moarte. Ei au zis cãtre dînsul: „I-am lãsat în cîmpul lui Castor si al lui Polux, fiind adusi acolo ca sã-i taie”. Atunci sfântul s-a îndreptat în grabã la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovatã a acelora. Ajungând la locul acela, a vãzut popor mult stând acolo si pe cei trei bãrbati osânditi, având mîinile legate si fetele acoperite si plecate la pãmânt si cu grumazii (gîtul si umerii) goi, asteptând desãvîrsita tãiere. Atunci a vãzut pe gealat scotând sabia spre a-i ucide, arãtându-se tulburat si cu chip sãlbatic, pentru care motiv acea priveliste era tuturor înfricosatã si de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburându-se în suflet, a intrat cu îndraznealã prin popor si, apucând sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pãmânt, netemându-se de nimic, iar pe bãrbati i-a dezlegat din legãturi.
Toate acestea le fãcea sfântul cu mare îndrãznealã si nu era nimeni care sã-l opreascã; cãci cuvântul lui era cu stãpînire si lucrul sãu cu putere dumnezeiascã, fiind mare înaintea lui Dumnezeu si a tot poporul. Acei trei bãrbati, izbãviti de moarte, vãzându-se întorsi din ghearele mortii cãtre viatã, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinti si strigau cu multumire toti cei ce se adunaserã acolo. Apoi a venit si ighemonul (conducãtorul cetãtii) Eustatie, iar plãcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea si, când se apropia de el, îi intorcea fata, iar când cãdea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfântul ca-l va spune la împãrat si va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desãvîrsite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-si ocârmuieste cu dreptate stãpînirea. Iar el, fiind mustrat de constiintã si înfricosat de îngrozirea sfântului, cu lacrimi cerea milã si se ruga din tot sufletul, cãindu-se pentru nedreptatea sa, cãutând sã se împace cu marele pãrinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit si a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetãtii, dar minciuna nu putea sã se tãinuiascã, pentru cã sfântul stia cu dinadinsul cã, fiind mituit cu aur, a osândit la moarte pe cei nevinovati si tot poporul dãdea mare multumire Sfântului pãrinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plãcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcã acum singur, cu smerenie si cu multe lacrimi, mãrturisea greseala sa si nu mai arunca pe altcineva.
Voievozii cei mai sus pomeniti, împreunã cu cei ce veniserã cu dînsii, vãzând toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna si de bunãtatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugãciuni si, primind binecuvântarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca sã împlineascã porunca împãratului. Deci, mergând acolo, au alinat tulburarea ce era si sãvîrsind toate cele poruncite lor de împãratul, s-au întors cu bucurie in Vizantia (Constantinopol) si au avut cinste si multã laudã de la împãrat si de la toti dregãtorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au si fost învredniciti a fi în sfatul împãrãtesc. Dar ochii cei zavistnici si vicleni ai oamenilor rãi, neputând a-i vedea într-o mãrire ca aceea, s-au pornit spre rãutate si vrãjmãsie.
De aceea, împletind cei rãi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetãtii, urzind cumplite clevetiri asupra bãrbatilor acestora si zicând: „N-au sfãtuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfiîsitul sfatului lor, cã ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre si mestesugesc cele viclene asupra împãratului”. Astfel, clevetind asupra lor, multime de aur au dat eparhului si au dus acea clevetire si în urechile împãratului. Auzind, împãratul îndatã a poruncit, ca, fãrã altã întrebare, sã-i arunce în temnitã pe cei trei voievozi, ca sã nu fugã pe ascuns si sã sãvîrseascã sfatul lor cel rau. Deci voievozii erau în legãturi si în temnitã, nestiind pentru ce sunt aruncati acolo, ca nu se stiau a fi vinovati cu nimic.
Trecând putinã vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva sã se vãdeascã clevetirea lor cea mincinoasã si sã iasã la ivealã rãutatea lor, încât sã se întoarcã asupra lor toatã nevoia. Pentru aceea, cu multe rugãciuni s-au apropiat de eparh, sfãtuindu-l sã nu lase mai multã vreme în viatã pe acei bãrbati, ci degrabã sã facã judecatã de moarte, dupã hotãrîrea cea dintâi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrsit fãgãduintei. Deci, îndatã s-a dus la împãrat cu fata mîhnitã si cu chip posomorît, ca un vestitor de rãu, vrând a se arãta cã se îngrijeste mult pentru viata împãratului si cu credintã se sîrguieste pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l însela cu cuvinte viclene si mestesugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovati si zicând: „Nici unul din cei ce stau în temnitã nu vor a se pocãi, împãrate, ci, petrecând în cel dintâi gând rãu, nu înceteazã a cugeta viclesug si a gândi asupra ta cu rãutate. Deci, porunceste mai iute sã-i omoare, ca nu cumva apucând ei înainte, sã sãvîrseascã rãutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrsit scopurile lor cele rele”.
Cu aceste cuvinte fiind tulburat împãratul, a osândit la moarte pe cei nevinovati; dar fiind searã, s-a amînat uciderea lor pîna a doua zi dimineata. Instiintându-se despre aceasta, strãjerul temnitei si plîngând mult pentru o napastã (primejdie) ca aceea, pusã asupra acelor nevinovati, a venit la voievozi, zicând: „Mai bine ar fi fost de mine sa nu vã fi cunoscut pe voi, nici sã mã fi îndulcit de dragoste si cu vorbe la masã, cãci mai cu înlesnire as fi rãbdat acum despãrtirea de voi si mai putinã jale mi-ar fi pricinuit nãpasta ce a venit asupra voastrã. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru cã mîine dimineatã, vai mie! ne vom despãrti unul de altul cu amar si de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fete, nici vã voi mai auzi vorbind, cãci s-a poruncit sã vã omoare. Deci sã rânduiti dacã vreti ceva, pentru averea voastrã, cã acum este vremea, ca sã nu apuce moartea vointa voastrã”.
Zicând acestea cu tînguire, iar ei stiindu-se nevinovati fatã de împãrat si deci nevrednici de moarte, si-au rupt hainele si cumplit îsi smulgeau pãrul, zicând: „Ce vrãjmasi au pizmuit (uneltit) asupra vietii noastre si pentru ce sã murim noi ca niste tîlhari? Cã n-am fãcut nimic vrednic de moarte”. Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude si pe cunoscuti si puneau martor pe Dumnezeu cã nimic rãu n-au fãcut si plîngeau amar.
Unul dintr-însii, cu numele de Nepotian, si-a adus aminte de Sfântul Nicolae, care, stând în Mira înaintea celor trei bãrbati, li s-a fãcut lor ajutãtor preaslãvit si preabun apãrãtor, izbãvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicând, unul cãtre altul se rugau: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbãvit pe cei trei bãrbati de moartea cea nedreaptã, cautã acum si asupra noastrã cã nu avem alt ajutor între oameni; pentru cã iatã ne-a cuprins mare nevoie si nu are cine sã ne izbaveascã din aceastã nãpastã. Iatã si glasul nostru a amortit, mai înainte de iesirea sufletului si limba noastrã se usucã, aprinzându-se de focul inimii, iar acum nici rugãciuni nu mai putem sã-Ti aducem. Degrabã sã ne întâmpine îndurãrile Tale, Doamne, si ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, cã iatã mîine de dimineatã vor sã ne omoare; sîrguieste (grãbeste) spre ajutorul nostru si ne izbãveste pe noi, cei nevinovati de moarte”.
Dumnezeu, auzind rugãciunile celor ce se temeau de El si, ca un tatã miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfântul si plãcutul Sãu, pe marele arhiereu Nicolae. Cãci în acea noapte, dormind împãratul, i s-a arãtat în vis arhiereul lui Hristos, zicând asa: „Scoalã-te iute si elibereazã pe cei trei voievozi, care sunt tinuti în temnitã, pentru cã fãrã de vinã sunt clevetiti (vorbiti de rãu) si cu nedreptate pãtimesc”. Si, spunând tot adevãrul, i-a zis: „De nu mã vei asculta si de nu-i vei elibera pe dînsii, apoi voi ridica asupra ta rãzboi precum a fost în Frigia si rãu vei pãtimi”. Mirându-se împãratul de îndrãzneala Sfântului Nicolae, se gândea cum a îndrãznit noaptea fãrã de vreme a intra înãuntrul palatului sãu si i-a zis: „Cine esti tu care îndrãznesti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stãpînirii noastre?”. El i-a rãspuns: „Nicolae îmi este numele si sunt arhiereul mitropoliei Mirelor”.
Impãratul s-a tulburat de acea vedenie si, sculându-se, se gândea ce este aceasta? Asemenea si lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arãtat în vis sfântul si tot acelasi lucru i-a spus pentru acei bãrbati. Desteptându-se, Avlavie s-a temut si se îngrozea în mintea sa de ceea ce vãzuse. Apoi a venit oarecine de la împãrat spunându-i ce a vãzut si acesta în vis. Iar el degrabã mergând la împãrat i-a spus vedenia si ceea ce i s-a arãtat lui si se minunarã amândoi de acea vedenie preaslavitã, care deopotrivã li s-a fãcut la amândoi.
Indatã a poruncit împãratul sã aducã înaintea sa pe voievozii din temnitã si a zis cãtre dînsii: „Ce vrãjitorii ati fãcut de ati trimis asupra noastrã asemenea vedenii? Cãci arãtându-se un bãrbat ne-a îngrozit foarte rãu, lãudându-se cã degrabã va aduce rãzboi”, iar ei nestiind nimic se întrebau unul pe altul, de stie vreunul ceva – cã nici unul nu stia nimic – si cu ochii umiliti au cãutat unul spre altul.
Vãzând împãratul una ca aceasta, s-a schimbat în blândete si a zis cãtre dînsii: „Netemându-vã de rãu, spuneti adevãrul”. Iar ei cu ochii plini de lacrimi si foarte mult tulburându-se, au zis: „Noi, împãrate, vrãjitorii nu stim, nici am plãnuit ceva rãu asupra stãpînirii tale, nici am gândit ceva, martor ne este nouã ochiul cel a toate vãzãtor al Domnului. Iar de nu va fi asa si vei afla viclesug întru noi, apoi sã nu faci cu noi nici o milã; si nu numai cu noi acesti trei, ci chiar pe neamul nostru sã nu-l cruti. Noi ne-am învãtat de la pãrintii nostri a cinsti pe împãrat si, mai vîrtos decât toate, a avea credintã cãtre dînsul. Drept aceea, acum cu credintã am pãzit viata ta, iar cele încredintate nouã, precum s-a cãzut dregãtoriei noastre, bine le-am cârmuit, slujind cu osîrdie (bunã credintã) poruncii tale; cãci tulburarea cea din Frigia am potolit-o si rãzboiul cel plãnuit de vrãjmasi l-am risipit, arãtând prin aceasta vitejia noastrã cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce stiu bine. Iar stãpînia ta mai înainte ne-ai dãruit cinste, iar acum cu asprime te-ai iîarmat asupra noastrã, fiind cumplit judecati si cu groazã asteptãm a pãtimi. Asadar, precum ni se pare nouã, o, împãrate, osîrdia noastrã cãtre tine a fost pricinuitoare nouã de mari munci, cãci în loc de slavã si de cinstea pe care am nãdãjduit-o, frica mortii si osândirea ne-a cuprins pe noi”.
Umilindu-se împãratul de aceste cuvinte, se cãia de batjocura adusã bãrbatilor acelora; fiindcã se cutremura de judecata lui Dumnezeu si se rusina de porfira (vesmânt rosu specific epocii) cea împãrateascã; cãci cel ce se nevoieste a pune altora legi, vede însusi cã face judecãti fãrã de lege. Deci, într-acel ceas a cãutat mai cu milã asupra lor si a început a vorbi cãtre ei cu blândete. Iar ei, uitându-se cu umilintã cãtre împãrat, îndatã au vãzut chipul Sfântului Nicolae sezând împreunã cu împãratul si fãcându-le milostivire si iertare. Aceasta însã nimeni nu o vedea, fãrã numai cei trei voievozi. Atunci, luând ei îndrãznealã au zis cu glas tare: „Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbãvit odinioarã pe cei trei bãrbati în Mira de la moartea cea nedreaptã, scoate-ne si pe noi, robii tãi, din aceastã nevoie, ce ne stã asupra”. Iarîimpãratul, luând cuvânt, a zis: „Cine este Nicolae si pe care bãrbati a izbãvit? Spuneti-mi cu de-amãnuntul aceasta”. Iar Nepotian i-a povestit toate.
Atunci împãratul, cunoscând pe Sfântul Nicolae cã este mare plãcut al lui Dumnezeu si minunându-se de îndrãzneala si de rîvna lui pentru cei nãpãstuiti, a liberat pe voievozii aceia, zicându-le: „Nu eu vã dãruiesc viata, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ati chemat spre ajutor. Deci sã mergeti la dînsul si sã-i dati multumire, apoi spuneti-i lui din partea mea: „Iatã am fãcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plãcutule al lui Hristos!”. Acestea zicând, le-a încredintat o Evanghelie ferecatã cu aur, o cãdelnitã de aur, împodobitã cu pietre scumpe si douã sfesnice, poruncindu-le sã le dea bisericii din Mira.
Astfel, cei trei voievozi dobândind preaslãvitã mântuire, îndatã au pornit pe cale si cu bucurie au venit la sfânt, pe care cu veselie l-au vãzut. Apoi mare multumire i-au dat, ca unuia care le-a fãcut o bunãtate ca aceea si cîntau, zicând: Doamne, Doamne, cine este asemenea Tie Cel ce izbãvesti pe sãracul din mîna celor mai tari decât dînsul?” Apoi, nici pe cei sãraci nu i-au lãsat nemiluiti, ci si pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar dupã aceea, cu bunã sporire s-au întors la ale lor.
Acestea sunt lucrurile lui Dumnezeu, care mãresc pe plãcutul Sãu. De aceea, ca o pasãre ducându-se vestea despre dînsul pretutindeni, a strãbãtut luciul mãrilor si toatã lumea, încât nici un loc nu rãmãsese, unde sã nu fi fost auzite minunile cele mari ale slãvitului arhiereu Nicolae, dupã darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.
RUGACIUNE 

O, preabunule parinte Nicolae, pastorul si invatatorul celor ce alearga cu credinta catre a ta folosire si cu fierbinte rugaciune te cheama pe tine, sarguieste degrab a le ajuta; izbaveste turma lui Hristos de lupii cei ce o rapesc pe ea, si toate partile crestinesti le ocroteste si le pazeste prin sfintele tale rugaciuni de galcevile lumesti, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie si de razboiul cel dintre noim, de foamete, de potop, de sabie, de boala si de moarte grabnica; si precum ai miluit pe cei trei barbati care sedeau in temnita si i-ai izbavit pe ei de mania imparatului si de taierea sabiei, asa ne miluieste si pe noi cei ce cu mintea, cu cuvintul si cu lucrul suntem intru intunericul pacatelor si ne izbaveste de mania lui Dumnezeu si de chinul cel vesnic ca, prin solirea ta, cu ajutorul, cu mila si cu harul lui Hristos, Dumnezeu sa ne dea viata lina si fara de pacat, ca sa vietuim in veacul acesta, si de partea starii de-a stanga sa ne izbaveasca, si in partea de-a dreapta, impreuna cu toti sfintii, sa ne invredniceasca. Amin.

Anunțuri

12 răspunsuri la „Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei

  1. Pingback: IDEOLOGIA, PRO şi CONTRA … | Madi şi Onu Blog·

  2. Pingback: Colindă pentru Moş Nicolae | M's blog·

  3. Pingback: BRAŞOV – POARTA ECATERINA « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI·

  4. Pingback: BRAŞOVUL – NOAPTEA LA POARTA ECATERINA (1) « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s