Recunoştinţa

Cineva spunea că în lumea virtuală suntem prea grăbiţi să ne folosim de apelativul „prieten”, că o facem cu prea mare uşurinţă.

Şi totuşi sunt atâţia cei care ar putea să vă dea exemple de ajutor primit tocmai de la aceşti „prieteni necunoscuţi” doar aruncând în lumea aceasta a virtualului un „ajutaţi-mă”, sau nici măcar, ci doar spunându-şi păsul.

Trebuie doar să  te laşi perceput şi să percepi oamenii cu sufletul curat.

Eu am cerut ajutorul pentru un medic şi o „Nona”(pe atunci doar atât ştiam), mi-a răspuns şi nu numai atât, ci a făcut drumuri la spital cu insitenţe pentru a-mi înlesnit o programare la un Spital din Bucureşti, la medicul care-l doream,  oferindu-se să mă şi găzduiască în casa ei.

Nu ştiu dacă există vre-o formă suficientă de recunoştinţă faţă de astfel de oameni.

Nona, este acum cea mai dragă prietenă a mea.

Ne-am întâlnit, ne-am cunoscut, i-am cunoscut familia extrem de caldă şi primitoare care pentru noi au fost ca nişte părinţi grijulii. Şi-au făcut timp să ne ducă şi să ne aducă de la Spital, şi să vorbească cu medicul pentru noi.

Indiferent unde ne va duce viaţa, sau când ne vom mai întâlni ştim, probabil amândouă, că suntem mereu cu gândul alături una de alta.

Azi am amintit-o pe Nona deoarece este duminica care ne reaminteşte de omenia cu care ar trebui să fim recunoscători faţă de binefăcătorii noştrii.

Recunoştinţă care vine ca de la suflet la suflet.


Vindecarea celor zece leproşi

“Intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Mergeti si aratati-va preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca si sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, si care este de alt neam? Si i-a zis: Scoala-te si mergi; credinta ta te-a mantuit”. (Luca 17, 12-19).

Trupeşte, s-au vindecat toţi. Dar sufleteşte, cei nouă rămân încă bolnavi.

„Nu se cuvine ca după ce-ai avut parte de o binefacere, să nu-ţi arăţi recunoştinţa. Recunoştinţa generează recunoştinţa.„(SOFOCLE)

Iar GOETHE afirmă că: „nerecunoştinţa este un semn de slăbiciune. Niciodată n-am văzut oameni de ispravă, care să fi fost nerecunoscători.”

Ingratitudinea se spune că este ca sarea care roade oala în care stă.

Nu de puţine ori ni se întâmplă ca atunci când facem binele să fim răsplătiţi cu răul  şi cu toate acestea alegem să facem binele asumându-ne această  posibilă formă de ingratitudine.

Nicolae IORGA : „Furia ingratului contra ta să nu te mâhnească; e flagelaţia lui însuşi.”

William Falconer spunea despre recunoştinţă că „poate singurul lucru care este mai rău decât a oferi recunoştinţa este acela de a o accepta.”

Acceptând această afirmaţie avem un prim răspuns la întrebarea de ce facem bine fără să ne gândim la răsplată?

Pentru că atunci când facem binele nu trebuie să ne dorim o mulţumire personală. Important este să-I mulţumim lui Dumnezeu că am putut să fim de ajutor. Lui i se cuvine adevărata recunoştinţă.

O rugăciunea pentru binefăcătorii noştrii este adesea lucrul cel mai la îndemână şi poate cel mai de preţ pe care îl putem face.

„Te superi că există nerecunoscători. Întreabă-ţi cugetul dacă toţi cei care te-au îndatorat au găsit că le-ai fost recunoscător?”( SENECA)

Când cineva îţi cere ajutorul poate te uiţi atent cui îl acorzi. De la mulţi te aştepţi măcar la un simplu „mulţumesc” şi poate totuşi el vine de la cel la care te aşteptai cel mai puţin. „Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât acesta de alt neam?” (Luca 17, 18) Cei 9 leproşi au avut doar o credinţă din interes, după ce au obţinut ce şi-au dorit au şi uitat de Dumnezeu, doar trupul şi l-au curăţit, nu şi sufletul.

S. PELLICO vorbeşte despre o altă formă de recunoştinţă „Sunt destul de multi aceia care, atunci când pot, se grăbesc să înapoieze o binefacere, ca să nu-i apese cumva povara recunoştinţei; odată înfaptuit acest lucru, ei se cred absolviţi, uitând cu seninătate de toate obligaţiile pe care această recunoştinţă le impune.” Cu alte cuvinte  ajungem la  neaoşul „suntem chit!”

Putem s-o numim pe aceasta recunoştinţă?

La Rochefoucauld: „Prea marea grabă ce o avem de a ne achita de-o obligaţie este un soi de nerecunoştinţă.”

LAMARTINE: „Recunoştinţa nu se prescrie niciodată, dacă memoria e bună şi inima dreaptă.”

Am învăţat că sunt câteva cuvinte uşoare:  mulţumesc, iartă-mă, te iubesc, dar care au atâta greutate. N-ar trebui să ne fie atât de greu să le folosim cât încă mai avem cui să le spunem.

Revenind la Duminica a 29-a dupa Rusalii : Pilda celor 10 leprosi (Ev. Luca XVII, 12-19), n-ar trebui să uităm că  Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru.

Şi s-ar cuveni să-I fim recunoscători.
O, Hristoase al meu, mii de bunuri ne dai, de mii de ori ne ierţi pentru păcatele pe care le facem. De mii de ori ne salvezi de primejdiile trupeşti şi sufleteşti. Fără dragostea Ta, fără ajutorul Tău, cine ar putea să trăiască măcar o secundă pe această planetă păcătoasă? Cât de mult s-ar cuveni să Te iubim pentru asta? În mii de feluri s-ar cuveni să-Ţi arătăm recunoştinţa noastră.
Şi totuşi! Ce nemernici şi nemulţumitori suntem! Bat clopotele duminica, ne cheamă să mergem să I ne închinăm şi să-I spunem un „Mulţumesc!” şi, dintr-o sută, unul sau doi merg la biserică, şi-aceştia nu cu toată inima. Suntem, deci, sau nu suntem mai răi decât cei nouă leproşi nerecunoscători?
Hristoase, iartă-ne! Curăţeşte-ne de lepra nemulţumirii. Dă-ne o inimă care să Te iubească şi să-Ţi fie veşnic recunoscătoare.”(http://acvila30.wordpress.com/2011/01/15/mitropolitul-augustin-de-florina-hristoase-iarta-ne-curateste-ne-de-lepra-nemultumirii-da-ne-o-inima-care-sa-te-iubeasca-si-sa-ti-fie-vesnic-recunoscatoare/)

Predică

Vindecarea celor zece leprosiPărintele Constantin Galeriu

 

Anunțuri

18 răspunsuri la „Recunoştinţa

  1. Pingback: Numele proprii care apar în Evanghelia după Matei | Ioan Sorin Usca·

  2. 😳 măi suflet bun ce eşti, cum să nu întindă oamenii mâinile către tine, când tu vii cu tot sufletul spre oameni?
    sunt recunoscătoare că te-am întâlnit şi sunt deja recunoscătoare pentru ziua când ne vom vedea.

    • Numai oamenii cu suflet mare primesc să ajute un străin. Nu poţi şti niciodată pe cine bagi în casă, nu-i aşa? Nona este cu adevărat un om cu suflet curat şi nobil, să-i dea Dumnezeu sănătate şi ajutorul să i se întoarcă însutit!
      Nu mă tot ameninţa cu ziua când ne vom vedea, că până la urmă am să te cred. 😆

  3. cammely,
    Frumos post, nobila tema.
    Terminand de citit, mi-am dat seama, din nou, ca esti o floare deosebita, si am simtit admiratie pentru sotul tau, ca a a avut sansa, si a stiut sa te culeaga!
    Multumesc mult, pentru ping!
    Madi si Onu

    • Mulţumesc pentru vizită şi cuvintele calde cu care mă onorezi de fiecare dată.
      De cele mai multe ori, chiar dacă nu mi le doresc, ele mă întăresc, asta nu pot să nu o recunosc.
      Gânduri bune pentru Mădi şi Onu!

  4. Da,acelui care ti-a sarit in ajutor atunci cind ai avut nevoie ii poti spune „prieten”.
    Pe ceilalti ,nenumarati ,care au facut abstractie de faptul ca ai nevoie de ajutor,dar iti spun in fiecare zi „prietene” ii pui in aceiasi oala?

    • Alexandru, dragul meu, în viaţă lucrurile nu se impun mereu ori în alb, ori în negru. Nu înseamnă că ceilalţi au fost neapărat indiferenţi, doar că ei nu s-au aflat în posibilitatea de a ajuta practic. Poţi însă să-i condamni doar pentru gândul bun? Atât timp cât ţi se adresează cu „prieten”, e clar că au simţit alături de tine, nici nu mai e nevoie de alte cuvinte.
      Să nu crezi cumva că vorbesc atât de uşor pentru că n-am avut parte de experienţa ingratitudinii. O, dragul meu, de câte ori am auzit „nu te voi uita niciodată” pentru ca apoi să mă ocolească sau mai rău chiar, nici nu-ţi dai tu seama… Însă pe oamenii aceştia îi simţim şi tot îi mulţumim lui Dumnezeu că am putut fi acolo pentru ei la nevoie şi tot cu voia Lui o să mai fim chiar şi în aceste condiţii, dacă vom mai putea ajuta oricând şi de oricâte ori va fi nevoie.
      Singurul lucru care va diferi va fi modul în care o vom face. Va fi nevoie de mai multă discreţie, ca cel în cauză să nu ştie de noi pentru a nu se simţi stânjenit.
      Paradoxul constă în a câştiga atunci când pierzi.
      Citatul „cea mai bună răzbunare este când duşmanul tău e silit a recunoaşte că tu eşti bun şi el e rău”(Bogdan Petriceicu Haşdeu), este perfect valabil pentru răzbunare, dar cine vrea răzbunare? Nu eu, în nici un caz! Dacă am vrea aşa ceva, cu ce am fi noi mai diferiţi decât cel ingrat?
      De aceea am spus că e nevoie de discreţie în astfel de cazuri, ca să nu ne împovărăm reciproc cu păcate pe care nu ni le-am putea ierta noi înşine.
      Îţi înţeleg punctul de vedere, dar eu am învăţat să las garda jos, dacă e să mă protejez mă las în voia lui Dumnezeu, cunoaşte El măsura mai bine.
      Nu uit niciodată că apelativul „fraier” nu există decât în dicţionarul sufletelor chinuite.

  5. Pingback: O poză şi o frază « Cristian Dima·

  6. Maria,n-as fi reactionat (nu asa),daca nu m-ai fi citat,ca exemplu fara sa stii (cred eu) toate amanuntele .
    Te rog sa ma ierti daca te-am suparat cu ceva!
    Nu incerc sa-ti schimb perceptia asupra oamenilor.
    Pe de alta parte,nici n-am incercat ,nici nu intentionez sa ma razbun in vreun fel.Pur si simplu continuam sa existam ca inainte de a ne „cunoaste”.Fiecare asa cum stie.
    Saru’mina!

    • Tu să mă ierţi dacă am omis, sau comis ceva. 🙂
      Nu mi-am amintit atunci de tine, nu eşti tu cel citat. Acum înţeleg reacţia ta. E absolut îndreptăţită.
      N-o lua(percepe) personal. 😉
      Eu îmi spuneam doar punctul meu de vedere, fără a-mi permite să judec pe altcineva, decât pe mine.
      Sper să înţelegi că fiecare îşi are modul lui de percepţie asupra aspectelor diferite de relaţionare cu semenii.
      Respect punctul tău de vedere.
      O săptămână faină îţi doresc alături de cei dragi.

  7. Pingback: Fotografia (foto)grafiei unei clipe « GENUNCHIUL LUMII·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s