În Lumină mai mult decât sub un licăr de felinare


Am auzit adesea spunându-se „nu că-i vreau răul, dar aşa să-i dea Dumnezeu după cât rău mi-a făcut el mie”.  Aşadar îi vrea sau nu răul?

Uneori când suntem răniţi  suntem tentaţi să reacţionăm sub impulsul instinctului pretinzând totuşi a fi oameni prin manifestarea raţiunii, a unei voinţe „nu-i vreau răul”, dar omenia noastră se reduce oare la un instinct animalic-răspundem la atac prin atac?

Unde este ascuns umanul?

În răzbunarea perfidă „după cât rău mi-a făcut el mie” şi neasumată „nu-i vreau răul”, pentru că  animalul nu se răzbună ci  atacând se apără instinctual.

Aceasta este o credinţă cunoscătoare „aşa să-i dea Dumnezeu”, recunoaştem că există un Dumnezeu Atotputernic, dar şi diavolii au acest tip de credinţă, cred şi se cutremură (Iacob 2, 19).

Ce fel de credinţă mărturisim prin atitudinea noastră?

Fără a judeca pe nimeni, doar stând de vorbă cu mine, observ că raportarea credinţei la afectul nostru nu este suficientă.

Dacă  Îl includem în credinţa noastră pe Dumnezeu cel treimic: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt  nu vom dori răzbunare, ci ajutor pentru: răbdare, milă, iubire, iertare şi rugăciunea noastră va căpăta tăria necesară îmblânzirii vrăjmaşilor noştrii, sau scăparea din diferite nevoi chiar dacă ni se pare imposibil(ce nu e cu putinţă la noi, e cu putinţă la Dumnezeu), pentru ca împreună să ajungem la mântuire.

Despre credinţa dreaptă, statornică şi mărturisitoare ne vorbeşte Sfînta Evanghelie din Duminica a XXXI-a după Rusalii-Vindecarea Orbului din Ierihon .

Şi când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind. Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce e aceasta. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul, care văzuse, a dat laudă lui Dumnezeu. (Luca 18, 35-43)

Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! (Luca 18, 39).

Aflăm că Fiul lui David era cuvântul prin care era desemnat Hristos, Mesia, Trimisul lui Dumnezeu în lume, Unsul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Acest orb îl mărturiseşte pe Hristos ca Mesia şi rămâne statornic în credinţa şi rugăciunea sa stăruitoare indiferent de câţi sunt cei care  sunt deranjaţi de insistenţa rugii sale şi îi spun să tacă (deşi văzându-L pe Hristos cu ochii trupeşti ei sunt orbi), dar el- orbul a dobândit o lumină interioară prin Hristos care şi-a îndreaptat iubirea şi lumina Lui către el.

“De-abia ajuns la Hristos, atunci voi fi om”, spune Sfântul Ignatie Purtătorul de Dumnezeu. D-eabia atunci , aşi adăuga eu, suntem în Lumină! De-abia tunci ieşim din întunericul lăuntric, din care doar cu ochii trupeşti nu putem  răzbate mai mult cât bate un licăr de felinare.

În acea credinţă cunoscătoare, despre care am vorbit la început, lipsea adevărata credinţă mântuitoare. Nu a fost o cerere, o rugăciune stăruitoare care să fie mântuitoare nici pentru el, nici pentru semenul său.

Pe orbul din Evanghelie Hristos l-a întrebat Ce voieşti să-ţi fac?“Doamne, să văd”. Şi Iisus i-a zis: “Vezi! Credinţa ta te-a mîntuit” (Luca 18, 38-42).

Părintele Constantin Galeriu ne atenţionează că profeţii Vechiului Testament spun: A fi pedepsit de Dumnezeu nu e atât de grav, e mai grav a fi pãrãsit de Dumnezeu.(…) Prin lumina raţiunii cunoaştem rostul lucrurilor.(…)Or, pasul mai departe, şi al sfinţilor şi al nostru, trebuie sã fie dincolo de lumea aceasta, la Ziditorul ei. De aceea se spune, o spun toţi sfinţii, dupã ce a strãlucit în tine lumina divinã şi contempli toate fãpturile în diafania lor, deodatã dincolo de ele, un pas mai departe, te înalţi la Ziditorul, la faţa lui Hristos, şi de- abia atunci devii om, cum a spus Sfântul Ignatie, de-abia atunci simţi cu adevãrat cã te-ai împlinit. Eu simt douã mari dureri pe care vreau sã vi le pun la inimã: dezrãdãcinarea din Dumnezeu şi incapacitatea de a privi întregul existeneţei. Dezrãdãcinatul, sãrmanul, trece în superficial; şi incapacitatea de a privi întregimea existeneţei: fãptura întreagã, cu Ziditorul ei.-în sursa Vindecarea Orbului Din Ierihon.

Să ne învrednicească Dumnezeu să nu fim atât de orbiţi sufleteşte încât să zicem că întunericul este lumina, şi lumina întuneric!

Parintele Ilie Cleopa spunea „tot ce ni se pare nouă în lumea asta că-i strâmb şi rău, de multe ori ne înşelăm! Că nu cunoastem judecăţile lui Dumnezeu cele ascunse şi necuprinse. Nu cerca cele necercate şi nu voi să ajungi cele neajunse!”

Predici:

Vindecarea orbului din Ierihon | Sarbatori Crestine

Predică la duminica a 31-a după Rusalii [2011] | Teologie pentru azi

Anunțuri

5 răspunsuri la „În Lumină mai mult decât sub un licăr de felinare

  1. ştii cum spun eu, draga mea? facă-se voia Ta, Doamne. nu cer, cum aş putea să cer (pentru mine, pentru cineva sau şi mai rău împotriva cuiva) când El ştie mai bine nevoile noastre…

  2. Pingback: Situaţia de ţară #8 | M's blog·

  3. Pingback: PAveste fără sfârşit – Medieval story. Capitolul 15 « Blogul lui Victor·

  4. Pingback: Foaie de cord. Pipăibil « GENUNCHIUL LUMII·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s