„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, e însăşi taina actului de credinţă

Duminica a IV-a din Post (a Sf. Ioan Scărarul; Vindecarea fiului lunatic); Ap. Evrei VI, 13-20; Efeseni V, 8-19; Ev. Marcu IX, 17-32; Matei IV, 25; V, 1-12; glas 4, voscr. 1

Din predica parintelui Nicolae Steinhardt aici“CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”

Nicolae Steinhardt

Dăruind vei dobândi, eseul Crez ortodox

Cred în Sfanta Treime. Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocărât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”./(sursa In memoriam Nicolae Steinhardt(n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) – Crez ortodox).

S-au împlinit 22 de ani de la trecerea în veşnicie a părintelui Nicolae Steinhardt.( m. 29 martie 1989   în spitalul din Baia Mare).

— Cu Dumnezeu nu-i de glumit: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău”, „Ia-ţi crucea ta”, „Vino după mine”, „Vegheaţi dar”, „Spălaţi-vă şi curăţaţi-vă!”, „Du-te şi strigă”, „Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă”.

Nu se stă locului; nu-i rost de încropire, de confort, de moale visare; Oblomov e osândit; în lene, boală şi nebunie nu-şi poate nimeni găsi pretext. (Şi nici măcar în dreptate: smochinul.)

Dar Marta, atunci, de ce e dojenită? Pentru că o reţin fleacurile, se osteneşte în zadar şi pierde măsura, se agită. Domnul ne cheamă la treburi serioase: moartea e pe noi, şi noi cu ţigara în pat (ca Oblomov) ori ne spetim pentru nişte blide ca şi cum ar fi esenţe (ca Marta)!

— Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începe să întrezăreşti o dâră de lumină este alcătuită din aceste câteva puţine, uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More au grijă — îndreptăţită grijă — să-i spună catolicii englezi), adresate unui prieten căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: I trust I make myself obscure.

Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului. Deşi Papini afirmă că Fericirile sunt textul pe care globul pământesc şi omenirea îl pot invoca spre a-şi justifica rostul în cadrul unui concurs cosmic, mie unuia „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” mi se pare şi mai obscur — apofatic, mai final. E paradoxal, e însăşi taina actului de credinţă prin efectul căruia şi legăturile covalente ale codului genetic — numai misterul nu le lipseşte! — sunt lăsate mult în urmă. Nu cred şi totuşi mă rog.

Cred şi totuşi ştiu că nu cred cu adevărat. Cred de vreme ce-I spun „Doamne”‘ lui Hristos. Şi nu cred de vreme ce-L rog să vină în ajutorul necredinţei mele. (Şi cui îi cer să mă vindece de necredinţă? Celui în care urmează să cred!) Cauzalitatea e desfiinţată, legea succesiunii în timp, ca tot ce-i material sau psihic, dispare. Şi cred şi nu cred, simultan. Dedublarea. Contradicţia. Deci incertitudinea, angoasa. Conştiinţa otrăvind totul, otrăveşte şi credinţa pe care în clipa când ne dăm seama de ea o prefacem în necredinţă deoarece gândind credinţa o scoatem din inefabil, din candoare.

Dar şi ieşirea, nădejdea, nimic nu-i pierdut: pentru că, smerit, adaog: ajută-mă, luând aminte că omeneasca mea condiţie e indiscutabil legată de paradox şi contradicţie. Simultaneitatea textului ar trebui să ducă la deznădejde dacă n-ar fi acel scurt ajută care — fărâmă de bob de sare, infim catalizator cu uriaşe puteri de transmutare şi nebănuite consecinţe combinatorii — rezolvă cuadratura şi preface strigătul buimăcirii în lacrimile încrederii.”-din JURNALUL FERICIRII, p.38-39.

Anunțuri

6 răspunsuri la „„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”, e însăşi taina actului de credinţă

  1. Pingback: Dincolo de limitele umbrei « Gabriela Elena·

  2. Pingback: PĂLĂVRĂGELI | Madi şi Onu Blog·

  3. Pingback: Refrenul din melodia unei zile însorite « Gabriela Elena·

  4. Pingback: Cum te numeşti? « Gabriela Elena·

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s