DUMINICA TOMEI


„Ne-am obisnuit sa vorbim despre Toma necredinciosul si despre duminica Tomei, adica a lui Toma cel necredincios.
Pentru ca ne suna in minte si-n urechi versetele mult citite si deseori citate din Evanghelia Sfantului Ioan, capitolul 20, 24-29. Acolo ni se vorbeste de Toma care a spus celorlalti ucenici ca nu crede ca Domnul a inviat pana ce nu va fi vazut in mainile Lui semnul cuielor si nu-si va fi pus mana in coasta Lui. Acelasi text ne informeaza ca dupa opt zile, ucenicii aflandu-se toti laolalta, Iisus a venit, usile fiind incuiate, a stat in mijlocul lor si a grait lui Toma: adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune in coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios. Drept care Toma raspunde, covarsit: Domnul meu si Dumnezeul meu!
Dar daca nu pregetam a cerceta si celelalte Evanghelii, constatam ca nu numai Toma a fost necredincios; necredinciosi au fost toti apostolii, asa incat duminica Tomei (subinteles: necredinciosul) s-ar cuveni sa se numeasca a tuturor apostolilor bantuiti de necredinta.
In adevar, referatul Sfantului Marcu (10, 10, 14) ne-o arata pe Maria Magdalena mergand sa-i vesteasca pe apostoli ca L-a vazut pe Domnul viu si pe acestia nedandu-i crezare. Mergand alti doi care-L vazusera in drum spre o tarina, Iisus li se arata si-i cearta pentru necredinta si impietrirea inimii lor.
Referatul Sfantului Luca (24, 10-43) este si mai explicit: vestirea celor unsprezece de catre mironosite are drept rezultat ca relatarea lor e considerata a fi o aiurare (versetul 11) ori, spun alte traduceri, vorbe goale sau delir. Ni se povesteste in continuare intamplarea cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus. Textul ne arata ca erau cuprinsi de intristare si ca nu mai nadajduiau, dupa ce trecusera trei zile de la rastignire, ca spusele Invatatorului lor sa se realizeze. Si dansii, pomenind informatia transmisa de femei, folosesc un limbaj foarte sceptic (niste femei de ale noastre ne-au inspaimantat … zicand ca au vazut aratare de ingeri, care le-au spus ca El este viu) : «niste femei», «ne-au inspaimantat», «zicand ca» , limbajul este cum nu se poate mai reticent, mai prevazator, mai neentuziast. De la versetul 36 incolo, Evanghelia Sfantului Luca e categorica: atunci cand Iisus li se infatiseaza stand in mijlocul lor, ei – inspaimantandu-se si infricosandu-se – cred ca vad duh. Domnul, (vorbind aidoma lui Toma in textul de la Ioan) ii mustra si-i pofteste sa se uite la mainile si picioarele Lui, sa-L pipaie si sa constate ca nu e naluca sau duh. Mai mult decat atat: spre a-i convinge pe deplin si a sterge orice urma de indoiala din mintea lor, le cere de mancare si mananca inaintea lor.
Nu incape asadar dubiu ca n-au crezut: toti, nu doar Toma. N-au crezut pentru ca nici nu era de crezut! Intr-atat trebuie sa le fi aparut rastignirea, moartea si infrangerea lui Iisus drept definitive si ireversibile. Fagaduintele Invatatorului lor: vorbe frumoase, iluzii spulberate, amageli ale cugetului!
Spre a intelege mai plastic deznadejdea ucenicilor, e bine sa ne referim la doua tablouri care, printre mii de altele ale celor mai vestiti pictori ai lumii, prezinta rastignirea fara sulimane si fara crutarea sensibilitatii privitorului. Unul e al marelui pictor mistic german de la sfarsitul veacului al XV-lea si inceputul veacului al XVI-lea, Mathias Grunewald – Mathias pictorul il numeste compozitorul Paul Hindemith – si se afla acum in muzeul din orasul (astazi francez) Colmar. Celalalt e al nu mai putin vestitului pictor spaniol Velasquez si-i expus in muzeul Prado de la Madrid. Le-am vazut pe amandoua si am sa ma straduiesc sa va transmit macar putin din oroarea lor.
In panza lui Grunewald fondul e negru; crucea se afla pe primul plan, atat de aproape de privitor incat pare a-i sta efectiv in fata (orice «distanta artistica» fiind anulata); degetele mainilor si picioarelor rastignitului s-au prefacut in tot atatea gheare raschirate spre cer, in tepi incarcati cu spasme; cununa de spini da impresia a fi metalica; trupul e plin de sange si in intregime acoperit cu un soi de pustule, de gauri, de tinte, de vatamaturi inexplicabile (un soi de iruptie epidermica a sufletului); culoarea trupului e la egala departare de negru si aramiu si pare si el – rasucit, contorsionat, incarligat – a fi de metal; capul prabusit. Talharii nu se vad, nici ceilalti martori rauvoitori ai groaznicului spectacol. Doar Magdalena, in stanga (privitorului), in genunchi si-n rugaciune apriga. Ceva mai spre stanga, Maica Domnului invesmantata in alb, lesinata in bratele Sfantului Ioan (in mantie rosie). In dreapta, un batran cu barba tine o carte iar cu aratatorul mainii drepte indruma ochii privitorului spre o cruce: e naratorul, evanghelistul, referentul.
In Rastignirea pictata de Velasquez cerul nu este negru, dar tot foarte intunecos si posomorat. Apar si talharii. Altminteri Golgota este pustie, publicul amator de «scene tari» s-a retras. (Se grabesc, vine sambata, le este teama sa nu se spurce – la spurcaciunea ce au savarsit rastignind un nevinovat nu-i poarta gandul). Doar un personaj, in primul plan, intr-o vasta mantie galbena, un galben mohorat si vestitor de rele, greu de uitat, purtand parca in adancurile faldurilor toate pacatele aceste lumi.
Si tabloul lui Grunewald (infioratoare sunt indeosebi ghearele si pecetile durerii care au spuzit pe tot trupul) si al lui Velasquez explica in modul cel mai izbitor de ce invierea a fost de necrezut si de ce, prin urmare, apostolii nu au putut sa-i dea crezare! Cu privire la Grunewald face marele crestin Dostoievski aceasta constatare chiar. Comentandu-l pe larg nu se sfieste a incheia: nu era de crezut si nici n-au crezut! Prabusirea turpeasca in toata nimicnicia si grozavia ei surpase avantul cugetelor si caldura sufletelor.
Ca si alte momente de seama ale Noului Testament, acel din prima duminica dupa Pasti pune problema credintei despre care se cuvine sa ne reamintim ca a crede nu se confunda cu a vedea, a constata. Greseala aceasta fundamentala au savarsit-o fariseii, saducheii, batranii si carturarii care, pe Golgota exclamau: «Hristos, regele lui Israel, sa se coboare de pe cruce, ca sa vedem si sa credem» (Marcu 15, 32). Daca vezi, nu-ti mai ramane decat sa inregistrezi, sa constati si sa te supui. Dar credinta tocmai aceasta nu e, ci dimpotriva, «incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute» (Evr. 11, 1). A crede inseamna indeosebi a crede de necrezutul. De aceea ii si spune Domnul lui Toma: “Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut” Credinta sta dincolo de limitele mintii omenesti si implica o incredere totala a credinciosului in cele ce crede. (Increderea o putem considera a fi ipostaza intima, viscerala, irefragabila a credintei). De aceasta lipsa de incredere totala, ilogica, nepasatoare de evidente (ori si potrivnica lor) au dat dovada apostolii. I-a coplesit realitatea, i-au descumpanit aparentele.
Si totusi Dumnezeu le face pe voie, lui Toma si celorlalti ucenici ai Sai: le dovedeste invierea Sa pe cale materiala, asa precum a voit Toma; li se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice: mananca, le arata mainile si picioarele Sale, ii pofteste sa-L pipaie, sa-si puna mana in coasta Lui. Daca-i asa, inseamna ca Domnul le-a inteles nedumerirea, ca Si-a dat seama ca nu se putea sa nu fi fost biruiti de prea evidentul caracter definitiv si iremediabil al rastignirii. Ingaduinta, complezenta lui Hristos adeveresc ca apostolii, omeneste vorbind, nu puteau reactiona altfel decat prin deznadejde urmator injositoarei ucideri a Invatatorului lor.
Invierea, mister care depaseste si sfarama intelegerea omeneasca, presupune o credinta in stare a transcende totul, a trece dincolo de limitele mintii omenesti, a sesiza ori banui ca ea nu este din lumea aceasta, ca stabileste o legatura directa cu Dumnezeu, a realiza ca prin credinta in ce este de necrezut intram – asa cum enunta marele nostru Mircea Eliade – in relatie cu misterele din urma ale creatiei si cu lucrarile necreate ale lui Dumnezeu.
In ziua Invierii, in prima zi de Pasti, crestinul are parte de o partasanie cu ceea ce se afla dincolo de fruntariile intelegerii omenesti. Pentru oarecare vreme izbuteste a nu mai fi nici el «din lumea aceasta». In duminica Tomei insa revenim cu totii la nivelul mintii omenesti. Hristos insusi recurge la dovezi materiale, brute, simpliste, potrivite vrerii lui Toma, adica ale fapturii: Isi arata mainile si picioarele si coasta, cere de mancare ca sa demonstreze ca nu este duh.
Da, se revine cu desavarsire la nivelul mintii omenesti. S-a zis cu saptamana harica, luminata si supralumeasca de dupa Inviere. Zilele acelea parca luminate de lumina necreata au trecut. Hristos din nou se smereste, se umileste printr-o noua chenoza. Dupa chenoza intruparii, intr-o sarmana tarisoara invinsa si cotropita, in modesta familie a unui dulgher dintr-un neinsemnat orasel de provincie desconsiderata, a mortii si anume a mortii in cumplite chinuri pe lemn blestemat, acum, in duminica Tomei se smereste sa Se supuna aducerii de probe materiale, ca orice om suspectat a nu spune adevarul si silit a-si dovedi buna credinta prin irezistibile probe concrete. Ceea ce si face in aceasta ultima chenoza a Sa.
Zilele de sfarsit ale Mantuitorului asa ni se infatiseaza, ca o linie sinusoidala care incepe in punctul superior al duminicii Floriilor cand e aclamat cu osanale si numit Imparat si Fiu al lui David; punctul urmator e al infrangerii din vinerea ingrozitoarei rastigniri; ii succede un nou punct superior, maxim: al Invierii! si el urmat de momentul chenozei probatorii in duminica Tomei (Iisus trebuie sa-si dovedeasca dumnezeirea chiar ucenicilor Sai), dupa care vine momentul atotintegrator al Inaltarii care pune capat liniei sinusoidale si miscarii pendulate.
Ateii si criticii crestinismului se folosesc de episodul Tomei si al celorlalti pentru a pune in fata crestinilor ceea ce ei numesc «criza de credinta». Nu vedeti, argumenteaza ei, pana si ucenicii s-au indoit si n-au crezut. Cu atat mai vartos va putem banui pe voi toti ca nu sunteti de buna credinta, ca va prefaceti, Si amintesc si paradoxala fraza a tatalui copilului demonizat : «Cred Doamne, ajuta necredintei mele» (Marcu 9, 24), expresie si ea – zic aceiasi – a unei credinte ambigue.
Li se poate raspunde: evanghelistii – cinstiti, realisti, nefatarnici – n-au falsificat adevarul, nu au tinut sa-l camufleze: au inregistrat momentul de indoiala omeneasca (si explicabila) si l-au mentionat fara sovaiala ori graba. Dar nu au consemnat si declaratia aceluiasi Toma: Domnul meu si Dumnezeul meu! care pune lamurit capat crizei. Criza e acum depasita, vremelnica necredinta risipita. Scurta si absoluta exclamare a fostului «necredincios» anihileaza tot ce a precedat-o. (Intocmai cum lacrimile si strigarea tatalui copilului demonizat rezolva punctul critic formulat in binomul credinta-necredinta).
Asa si noi toti – care credem si-L marturisim pe Hristos a fi Domn si Dumnezeu (Dominus et Deus vor spune romanii despre imparatii lor de la Aurelian incoace, folosindu-se de sintagma apostolului) – Sa-L rugam sa se intoarca cu indurare spre noi in aceasta zi, numita Duminica Tomei, cand iesim de sub vraja zilelor pascale si de sub scutul Saptamanii Luminate si reintram in fruntariile mintii omenesti si ale vietii pamantesti. Intru aceasta sa ne dovedim crestini, pastrand viu in noi, in tot cursul anului, duhul credintei in Invierea Domnului pentru ca neincetat, pas cu pas, sa ne insoteasca, sa ne ocroteasca, sa ne calauzeasca si sa ne intareasca. Daca, spre a nu fi socotiti lipsiti de modestie si discretie, nu putem rosti zilnic, ca Sfantul Serafim de Sarov, «Hristos a inviat!», sa repetam tot atat de staruitor exclamatia aceasta in sinea noastra, ca pe o varianta a rugaciunii inimii.”

(N. Steinhardt, „Daruind vei dobandi”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994).-<a http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/2010/04/09/duminica-tomei/&quot;

„Din spumele mării”Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, de ÎPS Bartolomeu Anania: „De două mii de ani ne purtăm prin lume cu Toma de mână şi nu ştim prea bine de ce i se spunea Geamănul şi prea târziu ne dăm seama că-i suntem deopotrivă. Frate de credinţă şi îndoială, de înfrigurări şi aşteptare, de cutremur şi îngenunchere, el rămâne obsesia noastră perpetuă şi întruparea neputinţei noastre de a accepta Bucuria dintr-odată şi fără echivoc. Există nu numai o dramă a Patimilor, ci şi una – mai puternică – a Învierii, şi ea se consumă, totodată, în sufletul lui Toma. În trei trepte se consumă, toate ale lui Toma: el află şi nu-i vine să creadă; vede şi încă se îndoieşte; se înfrange şi biruie. Nuanţele sunt revelatorii. Toma nu e necredincios prin structură ci, mai degrabă, ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevarat! El nu e un împietrit, cum devenise – de pildă – Iuda. El nu refuza să creadă; el e doar copleşit de obiectul credinţei lui virtuale. Fenomenul Învierii i se pare colosal. Poate că e singurul dintre ucenici care intuieste implicaţiile ei cosmice. Toma ştie că adevărul trebuie să existe în sine, dar îl imploră să-i devină certitudine, adică adevărul lui, personal. (…) De curând, giulgiul de la Torino a fost din nou scos la vedere şi câteva sute de savanţi au îndreptat asupra-i lentilele, pelicule, pensete, microscoape electronice, raze de tot felul, izotopi şi ordinatoare, ca tot atâtea degete ale lui Toma, înfipte în rănile lui Iisus. Concluziile par spectaculoase, dar nu ne impresionează. O parte din lume continuă să ceară minuni. Dar noi, cei din Duminica Tomii ştim că Minunea e zilnic cu noi, la măsura îndoielilor şi deschiderilor noastre”.http://www.jurnalul.ro/calendar/pastile-cel-mic-din-duminica-tomii-610215.htm&#8221;

Anunțuri

2 răspunsuri la „DUMINICA TOMEI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s