Samarineanca

Apa cea vie – Femeia Samarineanca

Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia

Apa cea vie  –   DUMINICA A 5-A DUPA PASTI

(Femeia Samarineanca)

Daca episodul femeii hananeance poate fi considerat ca relatarea unui examen (foarte sever) al samarinencii nu-i decât urmarirea unui duel aprig si fara crutare.

Scena, ca în teatrul clasic, duce lipsa de recuzite infame. Totul se petrece la nivelul confruntarii spirituale, ca în tragediile lui Corneille ori Racine. Stau acolo, fata în fata, -în tacerea si arsita amiezii de vara, în centrul întinderii desarte, având drept singur focar fântâna (iar prezenta—nevazuta—a elementului apa va fi în curând completata prin manifestarea Duhului însusi)? doua caractere, doua puteri, doua libertati. Hristos a vazut în femeia care a venit sa scoata apa una din acele firi ne caldicele vrednice a fi provocate si cucerite de El.

Întâlnirea lui Hristos cu samarineanca, asa cum e povestita de Sfântul Apostol Ioan (4, 4-12)-nu altminteri decât a lui Iacov cu îngerul Domnului (Facerea 32, 4 si urm.) este prezentarea unui duel. Analogia între cele doua ciocniri e izbitoare: atât Iacov cât si femeia din Sihar au ceea ce psihologii numesc personalitate marcanta si nu-s niciunul nici cealalta de ieri, de alaltaieri pe pamânt. Hristos are de înfruntat (si de biruit) o fiinta vie si puternica, o femeie, o înfipta, tare de cerbice si pe drepturile ei de faptura înzestrata cu inteligenta si cu judecata, mândra, ironica, artagoasa. Domnul o accepta asa cum este, se supune tacticii, fentelor, regulilor, rabdarilor si impetuozitatilor duelului, dar si marii Lui legi nescrise, careia toate i se pleaca: a învinge cu orice pret!

De aceea, Domnul procedeaza mai întâi fara graba, accentuând aspectul întâmplator al întâlnirii si parca încercându-si, masurându-si, iscodindu-si adversara; abia la sfârsit si numai dupa ce va fi desprins punctul vulnerabil al partenerei—situatia ei matrimoniala (Bine ai zis ca nu ai barbat…)—va da (asemenea medicului chirurg: izoleaza abcesul înainte de a-l cauteriza) lovitura cea mare, lovitura de gratie, irezistibila: Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine.

Dialogul în paralel cu duelul, scapara de la prima încrucisare a sabiilor:

Hristos (scurt): Da-mi sa beau.
Samarineanca (artagoasa, mândra, ca sa faureasca numaidecât o distanta, ca nu cumva sa para magulita ca-i vorbeste un iudeu, sa se situeze, asadar, într-o pozitie de inferioritate): Cum, tu, iudeu, îmi vorbesti mie?

Hristos (ia ofensiva): Firesc ar fi sa-Mi ceri tu Mie sa bei.

Samarineanca (ironica, de sus): Nici galeata nu ai…(din ce în ce mai ionica, trecând de-a dreptul la obraznicie): Nu cumva esti Tu mai mare decât parintele nostru Iacov!

Hristos (ataca din alta directie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai înseta niciodata.

Samarineanca (obraznica, dar si rationala, practica, întelegând ca din convorbirea aceasta s-ar putea alege cu un folos însemnat): Da, da-mi apa aceea ca sa nu mai vin aici sa ma obosesc.

Hristos (care stie unde este punctul vulnerabil, atacând prin surprindere, din cu totul alt unghi, ca un duelist experimentat). Cheama-ti barbatul.
Samarineanca (de felul ei nefatarnica, nemincinoasa): N-am barbat.

Hristos (începe a se dezvalui): Ai spus adevarul… Ai avut cinci…

Samarineanca (stie sa se plece în fata adevarului): Tu esti prooroc!

Hristos (se dezvaluie din ce în ce mai mult) enunta doua principii:
a) va veni ceasul si acum este;
b) se cuvine sa ne închinam lui Dumnezeu numai în duh si adevar.

Samarineanca (adulmecând adevarul final, presimtindu-l): Va veni Mesia-Hristos.

Hristos (descoperindu-Se, dându-i lovitura de gratie, doborând-o): Eu sunt!

În sumara-i eshatologie, Hristos pune accentul pe timpul prezent: acum este. Pentru Hristos toate sunt în prezent, afara din timp, asa cum Aldous Huxley avea sa scrie dupa vreo doua mii de ani: Timpul trebuie sa ia sfârsit. Hristos e înafara timpului, e din vesnicie. Samarinencii îi vorbeste însa ca întrupat. Acum, aici: e momentul botezului, credintei, mântuirii. Si al alegerii: cu sau fara Hristos. La Sihar timpul este înca în suspensie. Dar de ce sta scris: va veni si acum este, de ce nu e folosita formularea simpla: a venit vremea?

Pentru ca sa fie vadit termenul de împlinire al profetiei, al fagaduintei. Transformarea propozitiei în fraza da, pe de o parte, afirmatiei o nota augusta, cutremuratoare: si acum este!

Sovaielile, amânarile, rezervele sunt alungate, descântate, dezlegate. Totodata este scoasa în evidenta o alta trasatura esentiala a crestinismului: înclinarea în duh nu ratione loci, pe muntele Garizim ori la Ierusalim, ci pretutindeni. Crestinismul e universal, nu cunoaste îngradiri nationale, teritoriale sau de orice alt soi. Orice fel de segregatie e necrestineasca. Cât despre cuvintele “Voi va închinati caruia nu stiti, noi ne închinam caruia stim”, ele se încadreaza într-o viziune ecumenica a crestinismului. Fiindca se refera nu numai la samarineni, ci la toti precursorii Domnului, si ei însufletiti de Duhul Sfânt într-o oarecare masura si reprezentând preînchipuiri partiale ale revelatiei: la Moise în primul rând, apoi la Buddha, Lao-Tse, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel si ceilalti “sfinti” ori celelalte “sibile”, zugraviti si zugravite pe zidurile posterioare ale multor biserici ortodoxe, vadindu-le toleranta si universalitatea. Islamismul, ulterior vietii pamântesti a lui Hristos, se cuprinde si el în sirul acesta de premergatori înduhovniciti prin felul cuviincios cum sunt mentionati în Coran parintele nostru Avram, Sfânta Fecioara si Domnul însusi, fapt mentionat nu fara emotie de F. M. Dostoievski în Amintiri din casa mortilor.

Ca un traznet din cer senin si arzator cade marturisirea Domnului: atât e de brusca, de nereticenta, de totala! Ca de obicei, Hristos nu umbla cu jumatati de masura: când da, boiereste da, când se descopera, o face desavârsit. Pentru samarineanca, pentru orbul din nastere…Eu sunt. Eu, Cel care-ti vorbesc, Eu, Cel din fata ta. Eu. Nu prin aluzii sau deductii; direct. Si samarineanca, dupa ce se împotrivise, ironizase si se obraznicise, dintr-o data, lovita mortal, ranita pâna în suflet si în adâncul sinei, ca odinioara Iacov (facatorul fântânii alaturi de care se desfasoara acum scena actuala)—se prabuseste, se preda. Se preda total, simetric lui Hristos care S-a dezvaluit în întregime, neconditionat, se supune înfrânta, întocmai—si trag nadejde ca pe nimeni nu va uimi comparatia aceasta—ca la sfârsitul dialogului dintre Elizabeth si Darcy în Mândrie si Prejudecata, de Jane Austen, unde, urmator sfidarii reciproce, barbatul si femeia îsi dau seama ca sunt facuti unul pentru altul.

Si neîntârziat, tot brusc, tot fulgerator (ritmul referatului evanghelic acum nu mai este lent si miscarile nu mai sunt de învaluire si încercuire, ci de atac frontal si schimbari decisive), dupa ce Hristos iese din anonimat, ea, biruita, se preface în apostol. Acum e cuprinsa de iubire pentru Hristos, e convinsa, e metanoizata, e faptura noua. Si da fuga în cetate. De ce? Ca sa-L vesteasca pe Hristos, ca sa predice Evanghelia, sa raspândeasca vestea cea buna, ca un adevarat ucenic al Domnului. Ea, înfipta si îndrazneata dar nobila si curajoasa, cunoscându-si dulcea înfrângere, nu se mai slujeste de subtilitati, nu mai discuta, nu mai argumenteaza; alta-i este grija în faza aceasta a desfasurarii minunatei întâmplari: sa se grabeasca a proclama coram populo: Mesia e printre noi! E vestitoare de Hristos si e gazda a Lui, ca si Zaheu, caci Domnul zaboveste doua zile în Sihar si-i foarte probabil ca în casa ei a salasluit.

Scena din capitolul 4 a Evangheliei lui Ioan este de mare intensitate dramatica, în cadenta neîncetat mai sacadata, în tempo din ce în ce mai iute. Duelul, iata singura imagine pe care o poate evoca, duelul pe rapunere si marile dialoguri ale tragediilor clasice.
Nobletea hananeancei se vadeste în credinta, curaj, staruire, cuviinta si inteligenta. A samarinencii prin felul cum se da batuta, fara retineri, cu entuziasm, dupa ce mai întâi se opusese din toate puterile si iscusintele mintii ei. Ea, când i se releva adevarul, îl recunoaste si trage toate consecintele numaidecât. Acum este. Nici amânare, nici îndoiala, nici sfiala. Pe loc porneste sa-l anunte pe Mesia, sa-I proclame prezenta, sa dea de stire tuturor ce se petrece pe meleagurile lor, de ce neînchipuita cinste se învrednicesc, din ce neverosimila bucurie sunt chemati sa se împartaseasca. Asa precum si vrea Hristos: pe care-i cheama îi vrea de îndata ai Lui, lasând toate balta, neopriti de nici o treaba, nici un considerent, nici alta datorie fie ea cât de fireasca ori de curata. Tarina, negotul, însuratoarea, îngropaciunea: fleacuri, nugas! le spunea poetul din vechime. Samarinencii, pe care suntem în drept sa ne-o închipuim vazuta cu ochi nu prea buni în orasul ei, nu-i mai pasa de ce spune lumea: chiar printre ai sai (unde-i va fi fost mai greu, ca si lui Iisus) se grabeste sa-L preamareasca pe Domnul, sa-I fie roaba si crainica.

Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucreaza Domnul în calitatea Sa de vânator (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici si ucenice de caracter, care opun rezistenta, dar si sunt în stare ca acum chiar (nu dupa o zi ori un ceas ori un sfert de ora) sa I se predea în duh si adevar. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânata din pasiune ca Maria Egipteanca, un vames înrait ca Zaheu, o sfadareata ca samarineanca; nu I-au placut fetele palide, calaii, plângaretii, strecuratorii de izma, chimen si untarita, fatarnicii, purtatorii de caftane si ciucuri lungi, zelosii aprinzatori de lumânari. Pe Simon-Petru l-a iubit mult pentru ca era din speta insilor înfocati, intempestivi, nerabdatori.

În duelul acesta, nu de forma, samarineanca e atinsa mortal cu o lovitura nu pricinuitoare de moarte, ci de viata vesnica. Nu, Domnul nu a mintit-o; cu adevarat i-a daruit apa vie, apa vietii fara apus, iar pe ea prefacând-o, din trufasa potrivnica, în ucenica si apoi mucenita a Sa.

Ne mai putem pune întrebarea de ce pentru a transmite dublul Sau mesaj, Hristos a ales calea dialogului, a duelului? Ca sa dea, probabil, mesajului, neaparata instantaneitate a oricarei convertiri ce nu mai cata înapoi (pentru a sublinia caracterul instantaneu si total al convertirii) si aspatialitatea oricarei credinte dârze si oricarui crez adevarat—o intensitate dramatica si o dinamica sporita. Dialogul se imprima în cuget si-n simtire mai adânc decât ratiunea. Simpla expunere nu ar fi avut desigur taria captivanta a voroavei contradictorii. Iata de ce cred ca Duhul i-a insuflat celui mai iubit dintre ucenici alegerea formei diacronice.

Episodul cu femeia samarineanca ni se mai arata a fi dialogul Domnului cu sufletul omenesc (asa cum va aparea si în Urmarea lui Hristos), care mai întâi se împotriveste dar mai apoi se supune si-si adora Creatorul.

Domnul a tinut ca biruinta sa nu-I fie usoara, ca de la sine-înteleasa, mecanica, în stil pilduitor, ci libera, spontana, izvorâta dintr-o convingere precedata de îndoieli, total transformatoare a credincioasei din Samaria.

În ultima analiza, actul de credinta chiar astfel se cade a fi. El se produce—lucru prea bine înteles de Sören Kierkegard—atunci când sufletul aflat în rugaciune nu pe sine orant se aude, ci pe Celalalt marturisindu-i-se: da, nu te înseli, da, Eu sunt, Eu Cel viu, Eu care sunt Cel ce este, Care te cheama. Vino dupa Mine. Iar sufletul raspunde fara a pregeta: Amin.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s