RAPORTUL LUI PILAT

RAPORTUL LUI PILAT, GUVERNATORUL ROMAN, AL IUDEII către Cezarul Tiberiu

RAPORTUL LUI PILAT, GUVERNATORUL ROMAN, AL IUDEII către Cezarul Tiberiu

Nobile Suverane, Salutare Cauzele cari au provocat acea turburare din Ierusalim fu în legătură cu moartea lui Isus din Nazaret, şi evenimentele cari au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter, care mă face să vi le raportez în detaliu, pentru că, eu nu voi fi deloc surprins dacă în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre: căci se pare că, în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: Blestemată să fie ziua aceea, în care eu am urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeii! La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi am poruncit să se facă un ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii împreună cu Arhiereul şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală. Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa era grozav de vicleană. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu Romanii şi să se închine libaţiunii( ciocnirea de pahare) cu ei. Eu am văzut de bine, ca să primească această scuză, dat tot cu acea ocazie, m-am convins, că cuceriţii se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că dintre toate oraşele, Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit. Atât de turburat era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica că va izbucni, în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei însă nu avem decât un singur sutaş şi o mână de soldaţi. Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei care m-a informat, că şi el abia are trupe de ajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă neastâmpărată de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem ca să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ. Printre mai multe veşti ce mi-au venit însă una care mă interesa în mod deosebit… Un tânăr, se zice c-a apărut în Galilea, predicînd, pe un ton blând şi nobil, o altă lege în numele unui Dumnezeu ce l-a trimis. La început, mă temeam, că acesta să nu fie vreun agitator care aţâţe poporul contra Romanilor, dar, nu după mult timp, temerile mele fuseseră spulberate. Isus din Nazaret a vorbit, mai mult ca un prieten al romanilor decât al evreilor. Trecând într-o zi pe lângă locul ce se cheamă Siloam, am văzut acolo o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr, care stătea rezemat de un copac, şi în toată seninătatea şi calmul, predica mulţimii. Mi s-a spus că acesta este Isus. Era tocmai aceea ce puţin mă aşteptam ca că văd. Atât de mare era deosebirea între el şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie îi dădea o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo treizeci de ani. N-am văzut în viaţa mea o privirea atât de dulce şi de senină. Ce contrast între el şi ascultătorii săi, cu bărbiile lor negre şi feţe încruntate! Nevoind să-l întrerup, prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut un semn secretarului meu, să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Manlius. El este strănepotul şefului de spionaj şi conspiraţie, care s-a ascuns în Etruiria, aşteptând pe Catiiline. Manlius este un vechi băştinaş din Iudeea, astfel cunoaşte bine limba ebraică. Mi-e foarte devotat şi vrednic de orice încredere. Intrând în sal de judecată, am găsit pe Manlius, care mi-a istorisit cuvintele auzite de la Isus la Siloam. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor ceva, ce s-ar putea asemăna predicilor lui Isus. Unul din Evreii răsculători dintre cari sunt în Ierusalim, îl întreabă dacă este cu cale de a da tribut Cezarului. Isus i-a răspuns: Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin Lui Dumnezeu” Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimet la Ponţiu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat întotdeauna pe romani.” ( Raportul secretarului lui Pilat)

Pilat continuă: „Omul acesta nu era tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia
mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea sa lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină
predici poporului şi să-şi aleagă ucenici, neîmpiedicat de nici un mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla,
însă, ferească-ne zeii, aceasta este o presupunere, dacă s-ar întâmpla zic eu, ca religia strămoşilor
noştri să fie înlocuită prin religiunea lui Isus, lucrul acesta se va datora acestei nobile toleranţe, şi prea
mari indulgenţe, pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabilul nenorocit voi fi fost poate
instrumentul, pe care creştinii îl numesc providenţă prin care să vină peste noi această „soartă şi destin”.
Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Isus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei
bogaţi şi puternici. În adevăr, Isus era foarte aspru cu cei din urmă( cu bogaţii) şi aceasta a fost pentru
mine, un bun motiv, de a nu tulbura libertatea Nazarineanului. Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi pui
de viperă”; „ Voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”. Alte dăţi el era indignat de îngâmfatele postiri şi
dăruiri ale bogaţilor, şi le spunea că doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui
Dumnezeu, decât darurile lor bogate…
În fiecare zi se făceau plângeri la Sala de Judecată în contra abuzurilor evreilor. Eram informat,
că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om. Căci nu va fi pentru întâia oară când Ierusalimul să-şi
omoare cu pietre pe cei cari, erau numiţi de ei Profeţi. Şi dacă Pretorul le va refuza plângerea, ei vor
face apel la Cezarul!
Conduita mea a fost aprobată de Senat şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea
războiului cu Partiţii, fiindcă astfel nu eram în stare de-a întâmpina răscoala. M-am hotărât apoi să iau o
măsură, care făgăduia mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretorul la concesiuni
umilitoare.
Am scris lui Isus, invitându-l la o convorbire cu mine în sala de judecată, şi El a venit. Precum
ştiţi că în vinele mele curge sânge de spaniol amestecat cu sânge de roman, care nu cunoaşte frica, şi e
nesupus emoţiunilor. Mă preumblam prin curtea mea, când Nazarineanul apăru şi când a, dat cu ochii
de el, mi s-a părut ca şi când o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram ca un
vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit, ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi
ca printr-un semn părea că îmi zice: „ Iacă-mă, am sosit”
Câtva timp eu rămăsei încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică asupra acestei figuri
de om supranaturale; o formă de om necunoscută numeroşilor noştri pictori, cari au dat forme şi figuri la
tot felul de zei şi eroi.
Isuse, I-am zis, în cele din urmă, şi limba mea gângănea… Isuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp
de trei ani de zile o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui om învăţat.
Nu ştiu dacă tu ai citit pe Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate
maiestoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine(se
face aluzie la scrisoarea lui Publius Lentulus), şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate (a lui
Israel) sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi eşti atât de vrednic.
Totuşi nu pot să ascund de la tine că predicile Tale, au stârnit mari şi puternice duşmănii în contra ta.
Nici aceasta nu este de mirat: Socrate si-a avut duşmanii săi, şi a căzut victimă urii lor. Ai tăi sunt fără
îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în directă legătură şi
unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe Evrei, de mica lor putere ce o mai au de la Romani.
Rugămintea mea, deci, – nu zic porunca mea- este, ca tu să fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să
înconjuri de a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se răscoale populaţia stupidă în contra ta şi să mă
silească pe mine să întrebuinţez mijloacele justiţiei”.
Nazareul a răspuns liniştit: “Prinţ al pământului, cuvintele tale nu sunt din adevărata înţelepciune.
Spune furtunii: “Stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va
răspunde: “Eu trebuie să mă supun legilor Creatorului”. Numai singurul Dumnezeu cunoaşte încotro
merge furtuna.” Adevăr, zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele Celui Drept va fi vărsat”,
continua el cu emoţie. Eu i-am zis: „Tu eşti mai preţios mie, pentru înţelepciunea ta, decât toţi turburătorii
aceşti şi îngâmfaţii de Farisei, care abuzează de libertatea dată lor de romani; complotează contra
Cezarului şi ne ţin într-o frică continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei nu cunosc că lupul din pădure se îmbracă uneori în lână şi piei de oi. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie
pentru scăpare”. Cu nepăsare şi clătinându-şi capul, cu un har şi zâmbet Dumnezeesc, Isus îmi riposta:
“Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi loc de scăpare pentru Fiul Omului nici sub pământ”. „Sălaşul Celui
Drept este acolo!”, zise el arătând spre cer. „Ceea ce este scris în cărţile Profeţilor, trebuie să se
împlinească. Tânărule, i-am răspuns eu, pe un ton moale, tu mă obligi, ca simpla mea cerinţă să o
schimb în poruncă? Siguranţa provinciei, care este încredinţată îngrijirii mele, cere aceasta. Trebuie să
arăţi mai multa moderaţiune, în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc.
Fericirea să te însoţească! „Mergi în pace!”.
„Prinţ al pământului”, a răspuns Isus. „N-am venit ca să aduc în lume războiul, ci pace, iubire şi
bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi, în care Cezar a dat pace lumii Romane. Prigonirea nu este
de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi eu o voi întâmpina în supunere faţa de voinţa Tatălui meu, care mi-a
arătat calea. De aceea restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta
victima de la picioarele altarului de ispăşire”.
După aceste cuvinte, el a dispărut, ca un nor luminos, după perdelele (Preotul). Duşmanii lui
Isus s-au adresat în cele din urma lui Irod, care, pe atunci domnea în Galileea, să se răzbune asupra
Nazaretului. Dacă Irod urma după propria să înclinare, în aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat
osânda la moarte a lui Isus. Însă el, deşi era mândru de cinstea domniei sale, se temea de Senat, de a
comite o faptă, care putea să-i nimicească influenţa să în fata Senatului. Într-o zi, Irod va venii la mine în
Pretoriu. Şi când s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a întrebat, ce părere am
despre Isus Nazareul! Eu i-am răspuns, ca, după părerea mea, Isus, este un filosof mare, după cum
unele naţiuni mari adesea produc. Şi că învăţăturile sale, cu nici un chip nu sunt eretice sau
primejdioase, iar Roma este dispusă a-I îngădui toată libertatea de a vorbi şi la aceasta este îndreptăţit
prin faptele sale. Irod a surâs, cu ironie, şi salutându-mă cu un respect prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia marea sărbătoare a Evreilor, conducătorii religioşi, plănuiau ca să se folosească de
această ocazie şi de exercitarea populară, care se dă loc totdeauna la sărbătoarea Paştelor. Oraşul era
arhiplin de o populaţie turbulentă, care dorea moartea Nazarineanului.
Spionii mei mi-au raportat că Arhireii şi Fariseii întrebuinţează tezaurul templului, să mituiască pe
popor. Primejdia creste pe fiecare oră. Un sutaş roman fu insultat. Am scris atunci pe prefectul Siriei să-mi
trimeată imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâta de cavalerie, dar el a refuzat să-mi trimeată. Mam
văzut atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi; nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş
răsculat; neputincios, de a o reprima, şi fiind silit să o tolereze. Răsculătorii au pus mana pe Isus şi cu toate
că ei simţeau, că nu au de ce să se teamă de Pretoriu crezându-mă alături de conducătorii lor, în privinţa
aceasta au continuat să strige: „Răstigneşte-l!”.
Trei partide se uniseră împotriva lui Isus: Irodenii, Saduceii şi Farseii. Saduceii, a căror conduită
era sprijinită de două motive: Ei urau pe Isus şi doreau să scape de jugul Roman. Aceştia, n-au putut
uita niciodată intrarea mea în sfântul lor Oraş cu steaguri, care purtau chipul împăratului Roman, deşi
eu, cu aceasta ocazie, am făcut o mare greşeală, din necunoştinţă, totuşi, în ochii lor, profanarea
aceasta nu s-a micşorat. O altă nemulţumire, pe care o purtau în ei înşişi, era propunerea mea de a
întrebuinţa o parte din tezaurul Templului pentru ridicarea de clădiri publice. Din cauza acestei
propuneri, ei erau plini de amărăciune.
Fariseii erau duşmanii pe faţă ai lui Isus, şi nu le păsa mult de guvernul nostru. Ei au fost siliţi să
înghită trei ani şi jumătate pilulele amare pe care Nazareul le arunca în faţa lor în public, oriunde se
ducea, şi fiind prea slabi şi sfioşi, şi neavând curajul de a lua singuri măsurile dorite, de aceea au fost
foarte bucuroşi, de a se unii cu Irodenii şi Saduceii. Pe lângă cele trei partide, eu mai aveam de luptat şi
împotriva unei populaţii îndârjite, şi totdeauna gata de a se uni la acea răscoală şi să folosească de
confuzia, şi de neînţelegerea ce rezultă din aceasta.
În felul acesta, Isus fu târât înaintea Arhiereului şi condamnat la moarte. Cu această ocazie,
Caiafa Arhiereul a săvârşit umilul fapt de supunere. El şi-a trimes prizonierul la mine, ca să pronunţ eu
osânda definitiva asupra lui. Eu i-am răspuns ca deoarece Isus este Galileian, afacerea cade supt
jurisprudenţa lui Irod, şi am poruncit să-l trimeată la el. Acel tetrarh viclean şi-a mărturisit umilinţa, şi pretextând a avea respect faţă de mine prin Sutaşul Cezarului, mi-a reîncredinţat mie soarta acestui om.
Îndată palatal meu şi-a luat înfăţişarea unei cetăţi ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea numărul
turburătorilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunata de prin munţii Nazaretului. Se părea, că toată
Iudeea se afla în Ierusalim. Eu îmi luasem de femeie o domnişoara dintre Gali cari avusese nişte
descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! să nu te
atingi de omul acesta, pentru ca el e sfânt. Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra
apelor. El zbura pe aripile vântului. Vorbea furtunilor şi peştilor mării, şi toate erau supuse Lui. Chiar răul
de pe muntele Kidron curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei.
Catapetesmele din lăuntrul Templului s-au dărâmat, şi soarele s-a întunecat, ca îmbrăcat în doliu. O,
Pilate, rău mare te aşteaptă dacă nu vei asculta de sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman:
„Teme-te de puterea Cerului”. Pe la timpul acesta treptele de Marmora gemeau de sub greutatea
mulţimii, iar Nazarineanul era adus iarăşi, la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda
mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor ce vrea? – Moartea Nazarineanului, fu răspunsul. Pentru
care crimă? El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea Templului. El se numeşte pe sine fiul lui
Dumnezeu. Mesia regele Iudeilor. Eu i-am răspuns: „Justiţia Romană nu pedepseşte astfel de fapte cu
moartea!” “Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! izbucni însă strigătul de gloată înfuriată. Strigătele gloatei
înfuriate zguduiau palatul din temelie. În mijlocul acestei zarve nemaipomenite nu era decât un singur
om liniştit şi calm. Acesta era Isus din Nazaret.
După mai multe sforţări, fără rezultat, de a-l scăpa de furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am
luat o măsură, care pentru un moment mi se părea, ca va servi să-i scap viata: am dat poruncă, ca el să fie
biciuit, apoi cerând un lighean, eu m-am spălat pe mâini, în fata mulţimii, prin care am arătat dezaprobarea
mea faţă de acest fapt. Dar în zadar! Aceşti mizerabili nu se dau mulţumiţi decât cu viaţa lui.
În desele noastre turburări civile, am fost de mai multe ori martor al furii populare dar din toate
câte am văzut, nimic nu se poate asemăna cu aceasta. În adevăr s-ar putea spune, cu ocaziunea
aceasta că toate spiritele rele din ţinuturile infernului s-au strâns în Ierusalim. Mulţimea părea că nu mai
umbla pe picioare, se purtau pe sus urlând, ca valurile unei mări înfuriate! O mare neastâmpărată era de
la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, fluierături, de care nu s-a mai auzit vreodată în
Istoria Romanilor. Ziua s-a întunecat ca un amurg asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel
mai mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie.
Eu, guvernatorul provinciei, stam rezemat de o coloană a palatului meu. Gândindu-mă la
înfricoşatul fapt al acestor demoni cruzi, cari târau spre execuţie pe nevinovatul Nazaritean. Toţi
dispăruseră apoi în jurul meu, Ierusalimul scosese afară pe toţi locuitorii săi, cari se înşirau pe părţile
funebre ce conduc spre Gemonica (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea
însoţise de cavaleri, iar sutaşul, pentru a arăta o umbră de putere se străduia să facă ordine. Eram lăsat
singur, şi cu inima zdrobită şi mă gândeam, că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta, stătuse mai
mult în puterea zeilor decât a omului. Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care
părea că este adus de vânt, şi care anunţa agonie pe care urechea omeneasca n-a mai auzit-o
niciodată.
Nori întunecoşi s-au coborât şi au acoperit aripa Templului şi aşezându-se asupra oraşului, l-a
acoperit, ca şi un val. Atât de înfricoşătoare erau semnele ce s-au văzut, atât în ceruri cât şi pe pământ
încât se zice, ca Dionisie Aerofagul ar fi exclamat: „Sau că autorul naturii suferă sau universal se sfâşie”.
Către ceasul dintâi al nopţii mi-am luat mantua pe mine şi am pornit pe jos în oraş spre porţile
Golgotei. Jertfa era consumată, mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, posomorâtă, cu
feţele întunecate şi disperate. Mulţi erau cuprinşi de frică şi remuşcări pentru cele ce văzuseră. De
asemenea am observat pe mica mea trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorul steagului îşi
învăluise capul în semn de întristare. Am auzit pe un ostaş murmurând, în cuvinte streine, pe care eu nu
le-am înţeles. Ici şi colo se vedeau grupe de oameni şi femei adunaţi, şi când aruncau privirea spre
muntele Calvarului, rămâneau nemişcaţi ca în aşteptarea vreunei alte minuni a naturii.
M-am întors la Pretorie, întristat şi plin de gânduri, cari mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se
puteau vedea încă stropi de sânge, care curseseră de la Nazarinean. După un timp, a venit la mine un bătrân cu o grupă de femei plângând, care rămaseră la poartă, iar el se aruncă la picioarele mele,
plângând cu amar. Este foarte mişcător ca să vezi pe un om bătrân plângând. L-am întrebat ce vrea! El
mi-a zis: “Eu sunt Iosif din Arimateea; am venit să cer de la tine, îngăduinţa de-a îngropa pe Isus din
Nazaret”. I-am zis: Cerinţa ta se va împlini. Atunci am poruncit lui Manlius să ia cu sine ostaşi şi să
supravegheze în morţi, după cum prezisese el.
Mai târziu cu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toata provincia, ca
Isus s-a sculat dintre morţi, după cum prezisese el.
Îmi rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului, această întâmplare
dezgustătoare. Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate, am început a face acest
raport şi de către ziuă s-a auzit un sunet de pe calvar, intonând aria Dianei, care a venit şi la urechile
mele. Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului văzui apropiindu-se o trupă de soldaţi şi auzii sunetul
trâmbiţii care intona marşul Cezarului.
Erau întăririle ce mi se făgăduiră, cele două mii de ostaşi aleşi şi pentru a-şi grăbi sosirea lor, au
călătorit toata noaptea.
A fost hotărât de soartă, strigai eu, frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, şi
ca, pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi! Soartă crudă!
Cum îţi baţi joc de soarta muritorilor! Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: “S-a
sfârşit”.
Acesta este cuprinsul raportului! şi rămâi al Majestăţii voastre supus, cu respect şi smerenie,
Guvernatorul Pontiu Pilat.

Făcut în Ierusalim în a 28-a zi a lunei Martie (anul 4147 de la creaţiune)

https://redactiaharulhuedin.wordpress.com/2007/03/12/raportul-lui-pilat-guvernatorul-roman-al-iudeii-catre-cezarul-tiberiu/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s