ciudățeniile sec. al XVIII-lea, ce bine ca e doar istorie

Astăzi am ales să postez un articol despre ciudățeniile sec. al XVIII-lea.( SURSA: http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/castratii-super-starurile-secolului-al-xviii-lea)
Într-o epoca în care nu existau sintetizatoare si nu se facea playback, calitatile lor vocale erau de domeniul fantasticului. Au avut publicul la picioare… Au fost starurile unui secol… Ei au fost castrati…
Ce este  un castrato? Biserica Catolica, pornind de la spusele Sfântului Pavel („Nu le este permis femeilor sa vorbeasca în Biserica”), interzicea reprezentantelor sexului frumos sa cânte în interiorul lacasurilor de cult. Imnurile si cântarile bisericesti solicitau însa voci feminine, astfel ca trebuia gasita o solutie; iar solutia s-a numit castrati. Prin Bula din anul 1589, papa Sixt al V-lea a aprobat oficial angajarea castrati-lor în corul Bisericii Sf. Petru. Acestia patrunsesera însa mai demult în ansamblurile muzicale bisericesti – în Ferrara, Neapole si chiar la Capela Sixtina. Ce este de fapt un castrato? Folosita înca din antichitate, metoda castrarii pentru obtinerea unei voci deosebite, atinge apogeul în secolele XVII – XVIII. Pe la vârsta de 7-8 ani, copiii care aveau calitati vocale, erau emasculati. În urma acestui proces, vocea nu se mai îngrosa la pubertate, dezvoltându-se în schimb musculatura si toracele. Persoana respectiva devenea practic un barbat cu voce de copil. Cei supusi operatiei, puteau ajunge, dupa antrenamente complicate, la performante vocale deosebite, fiind capabili sa sustina o nota muzicala minute în sir, fara întrerupere. Din punct de vedere fizic, castrati se remarcau prin aspectul fizic disproportionat (picioare subtiri, trunchiul foarte dezvoltat), tendinta spre obezitate, pilozitatea redusa pe fata si corp, pielea palida cu aspect adipos, parul lung si bogat. Existau însa si exceptii, printre castrati aflându-se adevarati playboy, despre care vom aminti în materialul de fata. Barbierii… chirurgi Primii castrati acceptati oficial în corul papal au fost Folignati si Rossini. Odata drumul deschis, cererea de astfel de voci creste si numerosi copii (de obicei din familii sarace, care sperau ca succesul progeniturilor le va putea asigura un trai mai bun), vor fi supusi operatiilor. Aceasta în conditiile în care biserica nu permitea amputarea deliberata a partilor trupului decât în cazuri extreme, de natura medicala. Vinovatii puteau fi chiar excomunicati. De aceea se apeleaza la diferite tertipuri – sunt invocate boli sau loviri accidentale în zonele sensibile – pentru a duce copilul sub lama… barbierului. Am spus barbierului, deoarece, în cele mai multe cazuri, acesta facea operatiile, folosind instrumente inadecvate si opium pe post de anestezic. Nu este de mirare ca multi pacienti si-au gasit sfârsitul în timpul sau la scurt timp dupa asa-zisa interventie chirurgicala. Chiar si asa, numarul baietilor castrati anual în Italia se situa între 3.000 si 5.000; în secolele XVII – XVIII, nu mai putin de 70% din cântaretii de opera din peninsula proveneau din rândul castratilor! Onorarii fabuloase… Dupa operatie, castrati trebuiau sa urmeze cursurile unei scoli speciale. În Italia existau astfel de „academii”, cele mai cunoscute fiind cele de la Roma, Bologna si Napoli. Regulile acestor scoli erau foarte stricte: cei care nu le respectau erau exmatriculati, iar cei care fugeau nu mai erau primiti înapoi. Din aceste motive, doar 10% din cei înscrisi reuseau sa termine cursurile. Desigur ca nu toti absolventii ajungeau sa aiba succes. Majoritatea se angajau în coruri bisericesti si doar 1% dintre ei se bucurau de o cariera internationala. Cert este ca acesti castrati domina scena muzicala timp de doua secole, având un rol important în schimbarea gusturilor muzicale. Spectatorii vin sa îi vada în opere grandioase, pline de maretie si culoare. Deschizator de drum este considerat Monteverdi, care în al sau „Orfeo” (1607), acorda partituri importante castrati-lor. În secolul XVIII, mari compozitori: Händel, Gluck, Vivaldi, Bach acorda o atentie deosebita acestor interpreti, carora le scriu arii speciale. De exemplu, Mozart, compune rolurile Idamantes din opera „Idomeneo” (1781) si Sextus din opera „La clemenza di Tito” (1791), special pentru ei. De altfel, marele compozitor era bun prieten cu un faimos castrato, Tenducci (foto), cel imortalizat pe pânza de cunoscutul pictor englez Gainsborough. Händel însa este cel mai de seama „furnizor” de roluri pentru castrati, începând cu personajul Rodrigo, în 1707 si terminând cu Didymus, în 1750. Cei mai cunoscuti castrati au interpretat cu mare succes ariile compuse de Händel, printre acestia numarându-se: Guadagni (favoritul compozitorului), Farinelli, Cafarelli, Andeoni, Annibali, Senesino, Nicolini, Carestini, Valeriano, Valentini, Campioli, Baldi, Gizzielo, Scalzi etc. …si ifose de vedeta Castrati sunt adevarate staruri, provocând isterie si pasiuni tulburatoare, atât în rândul femeilor, cât si al barbatilor. Castrarea nu deregla functiile sexuale, ba chiar îi facea mai atractivi, întrucât se puteau evita astfel sarcinile nedorite. Onorariile acestor cântareti erau pe masura talentului lor. Gaetano Cafarelli primea pentru un sezon fabuloasa suma de 2.263 de ducati, în conditiile în care, onorariul lui Nicola Porpora, un renumit profesor si compozitor, era doar de 200 de ducati. Un alt castrato celebru, Giovanni Manzuoli, a primit 1.000 de guinee pentru o singura reprezentatie! Aceste adevarate vedete erau pline de ifose si de pretentii exagerate. Cazul lui Luigi Marchesi este poate cel mai elocvent. Acesta cerea ca fiecare reprezentatie (indiferent de subiectul operei respective) sa înceapa cu el pe un deal, echipat cu o lance si un coif cu pene albe si rosii, spunând „Unde ma aflu?”, sa-i cânte trompetele si apoi sa interpreteze o arie care sa-i puna în valoare vocea. Cafarelli nu se sfia sa plece de pe scena în mijlocul unei reprezentatii, pentru a petrece în culise cu diferite doamne si domnisoare. El nu suporta sa aiba parteneri pe scena, iar nefericitii care îndrazneau sa fie prezenti erau insultati în cele mai josnice moduri posibile. Farinelli Cel mai faimos castrato a fost fara îndoiala Farinelli (1705-1782). Pe numele lui adevarat Carlo Broschi, a fost pentru secolul XVIII ceea ce numim noi astazi un „superstar”. Farinelli s-a nascut la Andria, lânga Napoli, în familia lui Salvatore Broschi, un om politic destul de important. La vârsta de 7 sau 8 ani a fost castrat, educatia muzicala primind-o de la fratii Porpora si desavârsind-o cu fratii Farina, de la care si-a luat si numele de scena. S-a perfectionat atât de mult, încât se afirma despre el ca poate sa produca 250 de sunete într-o singura rasuflare (chiar a fost banuit ca ar fi avut un dispozitiv special în gât care îl ajuta sa respire). A ajuns faimos în toata Europa, fiind invitat la curtile monarhilor europeni, motiv pentru care a si fost numit „cântaretul regilor”. Impresia produsa asupra publicului era extrem de puternica, englezii ajungând sa afirme dupa un concert al lui: „Un Dumnezeu, un Farinelli!”. Bineînteles ca recompensele primite erau fabuloase iar admiratoarele se tineau cârd dupa el, pentru ca, spre deosebire de majoritatea castrati-lor, Farinelli avea un aspect fizic foarte placut. În culmea gloriei, la doar 32 de ani, Farinelli a acceptat oferta regelui Spaniei, Filip al V-lea (1700 – 1746), de a deveni cântaretul oficial al curtii de la Madrid. Suveranul iberic suferea de o depresie si vocea lui Farinelli îl facea sa se simta mai bine. A petrecut o lunga perioada perioada în Spania, (si urmasul lui Filip al V-lea, Ferdinand al VI-lea – 1746- 1759 -, l-a apreciat foarte mult), implicându-se activ în viata politica a regatului, în calitate de consilier personal al regelui. Sejurul la curtea Spaniei a fost întrerupt de noul rege, Carol al III-lea (1759 – 1788), care l-a fortat pe Farinelli sa paraseasca tara. Marele solist s-a retras în Italia, la Bologna, unde s-a dedicat operelor caritabile. La cumpana secolelor XVIII – XIX, succesul castrati-lor a început sa scada. La acest lucru a contribuit si faptul ca, în 1790, papa a acordat femeilor dreptul de a cânta în biserica. Existasera însa si mai înainte voci care-i criticau pe castrati; Voltaire si Rousseau considerau ca acestia reprezinta „o ofensa adusa naturii”. Admiratori însa se mai gaseau. Chiar Napoleon a fost fascinat de interpretarea unui castrato, Crescentini, care a interpretat în fata lui o arie din „Romeo si Julieta”. Dintre marii compozitori ai secolului XIX, doar Rossini a mai scris câteva arii pentru castrati. Cel din urma mare castrato a fost Giovanni Velluti (1781-1861). În 1870, practica a fost interzisa în Italia, iar în 1904, papa Pius al X-lea a dispus neangajarea de castrati în corul Capelei Sixtine. Ultimul castrato cunoscut, Alessandro Moreschi, a încetat din viata în anul 1922.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s