Doamne şi Stăpânul vieţii mele…

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (306-373) marchează slujbele Postului Mare. Pentru cine nu cunoaşte conţinutul ei, îl redăm: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele,/ Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!/ Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei,/ dăruieşte-mi mie, slugii Tale!/ Aşa, Doamne, Împărate,/ dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele/ şi să nu osândesc pe fratele meu,/ că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin“.

În cartea „Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul“, apărută şi în româneşte la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, teologul francez Olivier Clément face o analiză a importanţei şi a sensului fiecărui vers din rugăciunea amintită.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele…

Clément începe lămurirea primului cuvânt al rugăciunii, „Doamne“, care sugerează misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Teologul subliniază însă că „El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiinţă prin voia Sa, îmi însufleţeşte trupul de lut cu suflarea Sa, mă cheamă şi aşteaptă răspuns şi devine prin întrupare «Stăpânul vieţii mele»“. „Stăpân“ nu trebuie înţeles ca un tiran, ci ca un Acela care ne respectă libertatea.

„Stăpânul nostru este Hristos care S-a răstignit pentru noi. „Numai El ne poate elibera libertatea, numai El poate transfigura, în suflul Său dătător de viaţă, patima obscură a vieţii noastre. Măreţia acestui Împărat constă în aceea că S-a făcut slujitorul nostru“, relevă Olivier Clément.

Duhul trândăviei…

Trândăvia de care aminteşte Sfântul Efrem Sirul în rugăciunea de pocăinţă nu este cea de tip oblomovian, lenevire care ne face să ne amintim cu plăcere de zilele de vacanţă. Clément explică termenul în adevăratul înţeles de aici: „Trândăvia înseamnă uitarea, despre care asceţii spun că este «păcatul de căpetenie». «Uitarea», adică neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitaţiei sau al inerţiei. ş…ţ Agitaţia interioară şi exterioară, pentru unii agenda prea plină, în care orice moment ameninţă să vină peste celălalt, pentru alţii agenda prea goală, violenţa şi drogurile, slabe sau puternice. Faptul de a nu mai şti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca şi a mea, de a nu mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai da slavă şi multumire lui Dumnezeu pentru ele – pentru că totul mi se cuvine“.

..al deznădejdii …

Acest fel de trândăvie, spune Clément, percepută ca o anesteziere a întregii fiinţe, duce la descurajare, la „deznădejde“. Omul devine insensibil, îşi închide adâncimile inimii, ajunge să trăiască exasperarea sexului, vede toate lucrurile prin prisma unui intelectualism acerbat. Sfinţii Părinţi numeau descurajarea de acest fel „acedie“, silă de viaţă, deznădejde. Atunci omul se întreabă tot mai des „La ce bun toate astea?“.

… al iubirii de stăpânie …

Olivier Clément atrage atenţia că după deznădejde poate veni peste om dorinţa de fi activ totuşi, şi atunci se aruncă în „iubirea de stăpânie“ sau în cel al „grăirii în deşert“. „Să stăpâneşti, să de simţi dumnezeu, să ai duşmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale. Torturându-l pe celălalt – pentru că întotdeauna el e cel vinovat – violându-i trupul şi poate şi sufletul, să-l ţii la bunul tău plac, pe marginea prăpastiei, dar fără să-l laşi să-şi afle scăparea în moarte – faci experienţa unui soi de atotputernicie, cvasidivină. Prin el mă urăsc pe mine ca fiinţă muritoare. Călcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoaştem regi-zei şi tirani divinizaţi, căci orice exerciţiu al puterii se aureolează cu un fel de sacralitate“, interpretează autorul citat.

… şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!

În cee ce priveşte expresia „vorbirea în deşert“, Clément o traduce nu doar ca pe multa vorbărie de care cei mai mulţi dintre noi suntem vinovaţi, ci prin ea numeşte „orice exerciţiu al gândirii şi al imaginaţiei, care se disociază de uimire, de neliniştea existenţială, de mister. Ea ţine de orice abordare a omului care pretinde să-l explice, să-l reducă, neţinând seama de ceea ce are în el inexplicabil şi ireductibil; orice abordare a creaţiei care îi dispreţuieşte ritmurile şi frumuseţea. Posedare, iar nu posesie“. Spune atât de frumos autorul francez că trăim într-o civilizaţie a „vorbelor deşarte“. Lumea în care trăim este una „a imaginilor deşarte, unde nevoile hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei. De aceea aşteptăm un cuvânt al vieţii, al morţii date în vileag, un cuvânt plin de linişte, un cuvânt de viaţă şi înviere“.

Iar duhul curăţiei…

„Curăţia“ nu se referă numai la înfrânare. „Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integrează eros-ul în comuniune, forţa vieţii într-o existenţă personală, bazată pe relaţie. Călugărul, pentru care curăţia este într-adevăr înfrânare (dar nu orice înfrânare este curată, castă) îşi consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiraţia nesfârşită – durere şi apoi uimire – pentru Răstignitul care a biruit moartea“, sunt cuvintele teologului amintit în legătură cu sintagma „duhul curăţiei“ din rugăciunea lui Efrem Sirul.

… al gândului smerit…

Fără „smerenie“, credinţa în Hristos nu poate fi înţeleasă. Trebuie să fii mereu conştient că nimic nu este al tău, totul este primit de la Dumnezeu. „Smerenia este un dar al lui Dumnezeu Însuşi şi un dar care vine de la El“, spune Sfântul Ioan Scărarul, iar Olivier Clément spune: „Smerit este vameşul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispreţuit colaborator al puterii ce se află, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea lui, nu mai are nevoie de Mântuitor“

…al răbdării şi al dragostei…

„Dacă nu putem şti nimic despre smerenia cu neputintă de sesizat, putem totuşi afla multe despre răbdarea pe care ne-o cer umilinţele vieţii acesteia“, spune Clément. „Răbdarea este cu adevărat un monahism interiorizat şi opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină de a avea totul, şi asta fără întârziere“. Dragostea apare ca sinteză a tuturor virtuţilor

Interpretul rugăciunii Sfântului Efrem afirmă: „Scena judecăţii, în capitolul 25 de la Matei, arată că exerciţiul iubirii active – să hrăneşti, să primeşti, să îmbraci, să îngrijeşti, să eliberezi – nu are nevoie să-L servească direct pe Dumnezeu, căci omul este pentru om o taină a lui Hristos, «omul-maxim»“.

Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele

„A-ţi vedea greşelile“ înseamnă să trăieşti ceea ce spune îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Aceasta este „aducerea aminte de moarte“, despre care vorbesc asceţii, ne asigură Olivier Clément în cartea sa.

„A-ţi vedea păcatele“, spune el, „înseamnă să te cufunzi în apele morţii, spre a le transforma în ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaşte în suflarea Sa şi pentru a te regăsi în casa Tatălui“.

… şi să nu osândesc pe fratele meu…

A-ţi vedea doar păcatele tale atrage după sine „a nu osândi pe fratele“. „Cel care-şi vede păcatele şi nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine însumi, pentru a mai putea fi de altcineva“, împlineşte comentariul său Clément.

… că binecuvântat eşti în vecii vecilor! Amin

Sfârşitul scurtei dar intensei rugăciuni a Sfântului Efrem Sirul este o binecuvântare, al cărei sens este luminat de francezul Clément: „Să binecuvântăm, deci, să încercăm să devenim nu fiinţe de posesiune – care stăpânesc şi sunt stăpânite -, ci fiinţe de binefacere. Reciprocitate fără margini a binecuvântării: să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care ne binecuvintează, să binecuvântăm tot ceea ce există, în lumina Sa, fără să uităm că binecuvântarea, pentru a nu se transforma în «grăire în deşert», trebuie să devină «binefacere»“.

(http://ziarullumina.ro/rugaciunea-sfantului-efrem-sirul-lamurita-de-olivier-clment-60104.html)

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.

La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit.

De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.( http://www.eclar.ro/s/rugaciunea-facatoare-de-minuni-care-trebuie-rostita-in-fiecare-zi-a-postului-pastelui/#.Vuug3lV97cs)

One response to “Doamne şi Stăpânul vieţii mele…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s