ION CEL SCHIMBAT

 

Text integral din volumul „Povestiri Petrilene”, de Ion D. Sîrbu [puteți cumpăra un exemplar de la Casa Memorială I.D. Sîrbu din Petrila]

A fost odată un cioban. Îl chema Ion. Era tânăr şi frumos. Hălăduia cu oile pe cele mândre plaiuri ale Parângului, cânta din fluier, se uita la cer şi era fericit în sărăcia şi neştiinţa lui. Şi tot umblând el cu turma, a ajuns într-o frumoasă zi pe acea coastă a muntelui de unde se vedea Petrila. A stat şi s-a minunat. Nu văzuse încă lume şi nici nu-şi putea închipui că atât de multe case, atâtea lumini strălucitoare, atâtea fumuri înalte şi colorate pot să fie undeva pe acest pământ. „Ce-o fi acolo ?“, se întreba. „Ce fel de oameni trăiesc în minunea aceea ?“ Punea urechea la pământ şi din străfunduri răbufneau până în coasta muntelui tainice bubuituri. Seara, sta ceasuri întregi privind jocul colorat al luminilor din vale ; vuietul îndepărtat al sirenelor i se părea un cântec nou, mai frumos decât toate doinele pe care le ştia el. Uneori, totul se acoperea de un fum vânăt şi apoi, ca dintr un cer de jos, ţâşneau până spre bolta înstelată fulgere albastre, albe. Scăpărau scântei, luceferi roşii se plimbau pe linii nevăzute şi tot văzduhul părea speriat de asemenea minuni. „Ce-i asta ?“ se întreba Ion. Brazii îşi clătinau frunţile bătrâne şi oftau : „Nu ştim, nu ştim nimic.“ Vântul alerga speriat, şuierându-i la ureche : „Nu spun, nu spun…“

Tot uitându-se şi uitându-se, şi ziua şi noaptea, dintr-odată Ion al nostru simţi că nu mai poate de dor. I se părea că acolo e adevărata viaţă şi adevărata lume. Şi stelele din vale şi fulgerele colorate şi fumurile înalte le vedea mult mai frumoase decât norii şi stelele şi fulgerele cerului de sus. Ce să mai cânte din fluier, ce să mai grăiască cu oile? Zicea, dacă nu va coborî acolo să vadă, are să i se usuce sufletul de năcaz şi jele.

Şi-apoi, cum se întâmplă în viaţa asta, într-o zi, s-a hotărât. Şi-a mutat bâta în ceea mână şi-a zis: „Trebuie să cobor, altfel mor…“ S-a dus la câinele cel bătrân, la Burcuş, şi l-a întrebat : „Măi, Burcuş, tu ce zici ? Să cobor ?“ Câinele, înţelept, s-a uitat la el cu dragoste, apoi şi-a pus capul în pământ şi a oftat ca un om : „Pe noi cui ne laşi ?“, a zis şi a început să latre a pustiu. S-a dus la berbec. „Măi, berbece, i-a zis, tu ce spui, să cobor ?“ „Să nu-ţi pară rău“, i-a zis berbecul cu ciudă şi i-a întors îndată spatele. I-a mai rămas să întrebe şi pe Murgu. Calul şi-a închis amândoi ochii şi s-a gândit. Apoi i-a spus : „Nu poţi pleca. Eşti legat.“ „De cine ?“, a întrebat Ion. „De noi, de munte“, a răspuns Murgu. Şi nu mă pot dezlega ?“ „Ba da“, i-a spus calul. „Muntele te-a legat, muntele trebuie să te dezlege.“

„Asta am vrut să ştiu“ şi-a zis Ion. Îndată şi-a strâns chimirul, şi-a luat o traistă cu merinde şi a pornit în sus către crestele albastre ale muntelui. A trecut de inelul brazilor, a trecut şi de inelul jepilor. A ajuns în nori, dar nu s-a oprit. A tot urcat, a tot urcat prin grohotişuri, printre cleanţuri, până a ajuns spre seară, târziu, la poarta de sus. Atunci s-a oprit şi a stat până a văzut pe cer că se întorc stelele în crug. Şi-a luat inima în dinţi şi a bătut tare, cu bâta lui, în poarta de piatră. A bătut o dată, a bătut de două ori, abia la a treia bătaie s-a auzit muntele mişcând. S-a deschis o poartă şi-n poartă i-a apărut Taica. Taica Parângu.
– Tu eşti, Ioane ? i-a spus. De ce-mi tulburi somnul ?
– Iartă-mă, Taică, i-a răspuns Ion îngenunchind şi sărutân-du-i mâna rece. Am venit să mă dezlegi.
– Vrei să cobori ? l-a întrebat Taica încruntându se.
– Da, i-a zis Ion, trebuie să cobor. Altfel mă usuc şi pier.
– Dar ştii că întoarcere nu este ?
– Ştiu.
– Şi cunoşti preţul de dezlegare ?
– Cunosc, a zis Ion cu umilinţă şi durere.
– Bine, i-a zis Taica, să nu-ţi pară rău. Dă-mi semnele!
Ion, tăcut, i-a întins, la picioare, fluierul, bâta şi amnarul.
– Astea rămân aici. Tu eşti liber. Te-am dezlegat. Şi-l lovi eu toiagul său fermecat peste umăr. Apoi, căscând, s-a întors în adâncimi şi Ion a rămas singur.

Dar nu mai era Ion cel vechi. Era schimbat. A început să fluiere şi să joace de bucurie. Ca prin farmec a uitat într-o clipită tot : şi brazii, şi oile, şi cerul cel frumos cu stele. Nu mai vedea în faţa lui decât luminile jucăuşe ale vieţii. Îi venea să zboare ca să ajungă cât mai repede în lumea aceea vrăjită în care îl aşteptau toate minunile. Ca o nălucă trecu pe lângă stână. Oile plângeau, câinele lătra a moarte, berbecele cel vrednic îşi izbea capul de stâncă. Dar el nu vedea, nu auzea. Cobora în fugă, fericit ca un flăcău ce merge să se întâlnească cu o zână.

Ei, şi aşa a ajuns Ion al nostru în Petrila. S-a făcut miner, s-a însurat. A avut copii, mulţi ortaci, necazuri şi bucurii. A muncit din greu, au trecut anii şi a îmbătrânit. Baba i-a murit, a înmormântat-o. Copiii i s-au risipit în lume, la casele şi rostul lor. Şi aşa, într-o bună zi, s-a trezit că-i tare singur şi bătrân. Stătea pe bancă, în faţa casei, şi ofta. Apoi, deodată, s-a uitat în sus şi a zărit muntele, înaltul. Era primăvară, norii se învârteau în horă în jurul piscului bătrân. Aerul era blând, dulce – cerul frumos ca o durere de dragoste. „Hei, oftă Ion : munte, munte, tinereţe !…“ şi-l podidiră lacrimile. Şi-a adus aminte de brazi ca de fraţi, de oi ca de surori, de câine ca de prieten. În loc să-i treacă dorul, mai rău l-a muşcat. S-a culcat. Cum a închis ochii i-au apărut în vis poienele tinereţii, izvoarele şi fluierul. Aşa s-a chinuit o zi, două, o lună şi chiar mai mult. Apoi, cum se întâmplă în viaţa asta, într-o zi, s-a hotărât. Şi-a adunat ortacii, le-a făcut cinste şi la urmă le-a spus : „Dragii mei, ortaci ai vieţii mele, vreau să plec înapoi pe muntele unde m-am născut. V-am chemat să mă dezlegaţi…“ Ortacii au tăcut şi au dat din cap. „Eşti bătrân“, i-a spus unul. „Azi-mâine mori“, i-a zis celălalt. „Cine te mai recunoaşte acolo ?“, i-a zis al treilea. Ion, nimic. „Dezlegaţi-mă, vreau să mă duc să mor acolo.“ „Bine, i-au zis ortacii, du-te ! Dar ne laşi cartea, săcurea şi lampa.“ „Le las“, a zis Ion şi pe loc le-a pus în faţă cele cerute. „Eşti liber“, i-au spus ortacii şi după ce au închinat, au început să plângă.

Ion s-a ridicat şi s-a întors cu faţa către munte. „Vin!“, a zis şi a pornit încet, bătrâneşte. A ieşit dintre casele coloniei şi s-a oprit pe pod. „Noroc bun, măi Jiule, eu am plecat la izvoare…“ A trecut pe lângă mină, şi-a ridicat clopul şi a oftat. „Pace bună, adâncule, de-acum eu n-am să mai cobor. Eu urc…“ Şi începu să urce. La început îi venea mai uşor. Îşi simţea piciorul ca în tinereţe şi inima îi bătea ca un ceasornic. Aici, jos, încă se simţeau în aer fumurile de la haldă, focurile de la cazane. Şi astea-i dădeau putere. Mai apoi însă, după ce a trecut de inelul mestecenilor, în cel al fagilor, urcuşul deveni mai greu. Aerul îl sufoca, inima îi bătea să-i rupă pieptul. Muntele nu-l primea. Stâncile îi rupeau picioarele, crengile, ca nişte gheare, îi zgâriau faţa. Din văzduh, păsări cu ciocuri de fiară, vulturi şi bufniţe, îl urmăreau ca pe un biet şoarece şi, de câte ori ieşea din luminiş, se aruncau asupra lui ca peste o pradă. Căzuse de mai multe ori, picioarele şi mâinile îi sângerau. „Nu-i nimic, şi-a zis, în curând ajung la plaiul meu şi acolo voi fi acasă.“ Dar potecile nu-l ajutau. Ca nişte şerpi se legau, se dezlegau în faţa lui, târându-l spre prăpăstii, spre hăţişuri de nepătruns. A ajuns cu greu, la primul brad. S-a închinat. „Frate, i-a spus, nu mă mai cunoşti ?“ Dar bradul s-a răsucit în vânt şi, scârţâind cu ciudă, îl plesni peste ochi. „Nu-i nimic, şi-a zis Ion, în curând am să ajung la stâna mea.“ Şi porni din nou. I se părea că fiarele cu ochi sticloşi îl urmăresc din umbra codrului. Negurile ca nişte duhuri rele urcau din văi să-l orbească, să-l înmoaie. Pietrele ca sticla îl tăiau, ramurile ca nişte bice îl loveau. Pădurea toată, ca un balaur, îl urmărea cu toate umbrele sale, să-l înghită. Cu hainele ferfeniţă, plin de sânge şi istovit de moarte, ajunse, în sfârşit, sus pe plai. Şi-a văzut stâna, oile, câinii. Dar n-a apucat să-i strige. Cum l-au zărit, toate oile au luat-o la fugă către cealaltă coastă. Berbecele şi-a pus capul în pământ să-l izbească ca pe un lup rău. Câinii au sărit să-l sfâşie. Mai mult mort decât viu, tot apărându-se, s-a tras în sus, tot mai sus, până a ajuns la pietrele albe. Era sfârşit. Simţea că nu mai are putere, că de-acum trebuie să moară. Dar cum putea să moară aşa ? Se lăsase întunericul peste munte, în vale sclipeau luminile coloniei. „Cum am să mor ?, îşi zicea bietul Ion. Acum nu-s nici miner, nici cioban. De-acolo am plecat, aici n am ajuns…“ Şi-a adunat puterile şi, mai mult târându-se, începu să urce din nou. Şi-a urcat, şi-a urcat şi, târziu de tot, aproape de miezul nopţii, a ajuns la poarta cea mare a Parângului. Abia mai sufla, viaţa în el se ţinea numai ca într-o aţă subţire. A bătut o dată, a bătut a doua oară. La a treia bătaie, s-a mişcat muntele şi, huruind, s-a deschis poarta.
– Cine-mi tulbură somnul ? a întrebat mânios Taica.
– Eu sunt, Taică, iartă-mă… Taica îl privi şi-l recunoscu îndată.
– De ce ai venit, Ioane ? Ţi-am spus că nu-i întoarcere…
– Taică, am venit să mor. Ajută-mă…
– Poţi muri şi fără mine.
– Nu pot. Eu nu mai am suflet. Cum să mor dacă nu mai am suflet?! Căci tu m-ai dezlegat, şi cei de jos m-au dezlegat şi ei. Şi acum nu pot muri…
A stat Taica şi s-a gândit. Îi era milă de bietul Ion, care, însângerat, abia mai sufla…
– Bine, Ioane. Să-ţi dau înapoi sufletul. Ca să poţi muri. Pe care-l vrei? Cel de aici, sau cel de jos ?
Ion a stat şi s-a gândit.
– E greu să aleg, Taică. Că mi-e drag şi muntele şi aş vrea să mă legi ca să mă primească. Dar mi-s dragi şi ortacii şi n-aş vrea să mă rup nici de ei…
– Hm! a zis Taica. Ce să facem ?
– Taică, dă-mi-le pe amândouă. Că-n inimă încap.
– Bine, i-a răspuns bătrânul. Eşti un om bun, ai suferit mult, iată, îţi dau înapoi amândouă sufletele…
Şi bătându-l cu toiagul pe umăr, l-a legat din nou : şi de munte, şi de mină, şi de cer, şi de pământ, şi de brazi, şi de ortaci.

Ca prin minune Ion se linişti. Se întinse pe pământ şi, după ce mai privi o dată cu dragoste cerul cu stelele şi colonia cu lumini, închise ochii şi muri. Muri de două ori, pentru că avea acum două suflete.

A doua zi, ortacii s-au dus să-l caute. I-au găsit trupul sus, în vârful muntelui. L-au luat în braţe şi l-au coborât. Apoi i-au făcut o înmormântare frumoasă ca pentru un om cinstit şi bun.

Şi de-atunci, la noi în Petrila, umblă vorba asta: „Ăsta-i Ion cel schimbat“ sau „ăsta-i Ion cel cu două suflete“. Şi dacă, uneori, vreunul din minerii bătrâni o ia spre munte ca să moară acolo, oamenii clatină din cap şi zic : „S-a dus pe urmele lui Ion.“ Şi nu trebuie să te miri dacă, trecând pe uliţele vechi, vei zări pe o bancă, în faţa casei, câte un moşneag care, trăgând din pipă, se uită la munte şi vorbeşte singur. Vei putea întreba vreun vecin : „Cu cine vorbeşte bătrânul ?“ Are să râdă şi are să-ţi răspundă : „De acum, la vârsta lui, numai cu Ion se mai poate înţelege…“

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s