Omul lipsit de credinta este un om pierdut-Leon Danaila


„În creier se intră de mână cu Dumnezeu” – Acad. prof. dr. LEON DĂNĂILĂ 

– Domnule doctor, aveţi o activitate ştiinţifică impresionantă, sunteţi profesor, cercetător, autor de tratate şi lucrări de specialitate şi unul dintre cei mai cunoscuţi neurochirurgi din lume. În ce mo­ment al vieţii dumneavoastră aţi simţit că vreţi să urmaţi medicina?

– Întotdeauna mi-a plăcut să ajut oa­menii, să alin suferinţele celor din jurul meu, să fiu de folos altora. Aveam doar vreo doisprezece ani când am găsit o carte ruptă, aruncată pe marginea drumului. Am luat-o şi am văzut că era o carte medicală, în care se explica cum se face o ceza­riană. Am citit-o cu mare atenţie, dar cum lipseau nişte pagini din ea, am rămas cu multe semne de întrebare. Fiind curios din fire, ani de-a rândul, după aceea, m-am tot gândit la ea şi mi-am promis să nu mă las până când nu voi cunoaşte tainele corpului ome­nesc. Drept să spun, eu n-am fost un tocilar, în şcoală nu învăţam decât ceea ce-mi plăcea, la unele materii m-am târâit cum am putut, numai să fiu lăsat în pace de profesori şi să pot citi ceea ce voiam. Îmi plăceau doar ştiinţele naturale şi am citit pe neră­su­flate toate cărţile de specialitate din bi­blioteca şcolii. Am apreciat şi bio­grafiile marilor naturalişti, cea a lui Babeş şi a lui Pasteur, pentru dăruirea lor în ştiinţă. Am citit chiar şi cărţi tehnice, de practică medicală, pentru instruirea surorilor şi a asistentelor şi am fost foarte activ în cadrul cercului de ştiinţele naturii, ţinut de un dascăl minunat, care a ştiut să-mi menţină curio­zitatea trează. Aşa am ajuns ca la sfârşitul liceului să fiu ferm hotărât să urmez medicina. În vremea aceea, şcoala pe care o terminai trebuia să-ţi dea o adeverinţă, o recomandare cu care te înscriai la facultate. Secretarul şcolii a fost foarte mirat, când i-am spus că mi-am ales medicina. Mi-a zis să-mi văd de treabă, că sunt copii din familii cu bani, copii de directori, care au note mult mai bune ca ale mele, cu zece pe linie, şi nu au curajul de a merge la medicină. I s-a părut secretarului că sunt obraznic, dar nu am dat înapoi. E adevărat că eu proveneam dintr-o familie extrem de modestă, de agricultori, mama avea doar patru clase şi tata a fost neştiutor de carte, cu alte cuvinte, eu n-am avut susţinere absolut deloc din partea nimănui. Am fost doar eu singur, şi bunul Dumnezeu m-a ajutat să nu mă dau bătut. Am obţinut până la urmă hârtia de la secretar şi m-am dus la examen la Iaşi. Dintre toţi colegii mei, doar eu am intrat. Aşa că eu cred şi spun asta, ca un sfat pentru tineri, dacă simţi că-ţi place ceva foarte mult, e bine să-ţi urmezi calea şi să perseverezi. Numai aşa poţi câştiga pariul cu viaţa.

Arta de a nu ucide

– Afirmaţi, cândva, că „neurochirurgia este precum arta unui bijutier”, că este „regina ar­telor chirurgicale”. Cum aţi ajuns să slujiţi o „re­gi­nă” atât de pretenţioasă? De ce aţi ales-o?

– După facultate, am primit post la spitalul din Comăneşti. Deşi era salariul mai mic, aveam şansa să întâlnesc mai multe cazuri medicale, decât la o circumscripţie sanitară obişnuită. Eram bucuros când alţi medici plecau în concediu, pentru că aşa puteam să lucrez şi în secţiile lor. Am trecut prin toate şi am învăţat astfel foarte mult şi m-am gândit ca la examenul de rezidenţiat să aleg Bucureştiul, pentru că existau mai multe posibilităţi de studiu. Aşa am ajuns la neurochirurgie, secţia care era coordonată de profesorul C. Arseni, renumit pentru severitatea lui. Eram tânăr, dornic de afirmare, dar Bucureştiul m-a primit cu ostilitate. A fost greu de luptat cu pseudovalorile din acea vreme, cu cei care se sus­ţi­neau unii pe alţii în funcţii girate politic. M-a ajutat enorm faptul că aveam talent la chirurgie şi că mi-am văzut de treaba mea. Am studiat şi am scris foarte mult în acei ani, ca urmare a expe­rien­ţelor şi cercetărilor pe care le fă­ceam. Mi s-au pus mereu beţe în roate şi a trebuit să lupt tot tim­pul ca să rămân în picioare. Da, viaţa m-a nedreptăţit, dar nu m-a doborât, m-a făcut mai atent şi mai activ. Ceea ce am început am dus întotdeauna la capăt şi nu m-am lăsat până nu am înţeles bine cauzele fenomenelor şi ale bolilor. Am ajuns în echipa pro­fe­sorului Arseni, pentru că i-am dovedit că sunt un bun profe­sionist. Numai că tot de aici au început apoi şi piedicile, dar eu am fost şi sunt răbdător din fire, blajin ca toţi moldovenii.

– În câţi ani se formează un bun neurochirurg? Ce calităţi trebuie să aibă?

– Cam în cincisprezece ani, după aceea meseria de neurochi­rurg devine artă, devine estetică pură. Un bun neurochirurg tre­buie să fie inventiv, să aibă ma­nualitate, simţ estetic, talent, dar înainte de toate, să aibă har. Mai demult, se opera cu tehnică primitivă, nu exis­tau ins­tru­men­tele potrivite, mor­ta­litatea postope­ra­torie era în jur de 50%. Există sta­tistici, profesorul Ar­seni ţinea sub cheie aceste infor­ma­ţii, ca să nu se ştie, de fapt, care era realitatea. Eu am reuşit să fac co­pii după ele şi pot oricând să do­ve­desc că am redus mor­ta­litatea în in­ter­venţiile neu­ro­chirurgicale, de la 50, la 4%. E adevărat că acest lu­cru a fost posibil numai după ce am introdus micro­scopul ope­ra­tor, cu care am lucrat după ce am prins o bursă în străi­nătate. Atunci am văzut care sunt teh­nicile lor şi cum se explică reuşitele opera­ţii­lor făcute de străini. Aveam deja cam treisprezece ani de prac­tică opera­to­rie când am ajuns la New York, locul în care, cu adevărat, s-a născut neurochirurgia. Acolo am văzut ce înseamnă medicină de perfor­manţă.

– Nu vă este frică înainte de a interveni pe cre­ierul unui om?

– Ei, cum să nu, sigur că-mi este, deşi am făcut peste patruzeci de mii de intervenţii pe creier! A fost mai greu la început, dar folosind microscopul, rezul­tatele au apărut imediat: trăiau tot mai mulţi bolnavi operaţi de mine, ceea ce a atras şi invidia unor colegi, chiar şi a profesorului Arseni, pentru că mulţi bolnavi de-ai lui cereau să îi operez eu. Asta s-a întâmplat de sute de ori, ceea ce l-a enervat pe profesor după o vreme, am aflat de la nişte asistente că, sub pretextul unei promovări, aceea că mă face şef de secţie, pro­fesorul îmi pregăteşte, de fapt, mutarea într-o clădire dezafectată, plină de furnici, gândaci şi mucegai. S-a exprimat că voi ajunge să operez acolo „când va zbu­ra bivolul”. Uite că n-a avut dreptate. Dacă ar fi fost după vorba lui, ar fi trebuit să se vadă turme de bivoli zbu­rând, la câte operaţii am făcut acolo. M-am pre­gă­tit din timp, şi din banii mei mi-am făcut rost de ins­trumentar pentru operaţii de la Institutul de tehnică me­dicală, apoi m-a ajutat un fost pacient ca să prind nişte fonduri de la minister, altul m-a ajutat cu re­novarea clădirii şi, pe scurt, a doua zi după ce am fost mutat, am putut deja să operez. Dincolo, în clădirea mare a spitalului, erau zece săli de operaţie, eu de-abia aveam una, dar încetul cu încetul, am organizat secţia, am prins nişte fonduri de la Banca Mondială şi am reuşit să aduc totul la standarde foarte bune.

– Văd că-l pomeniţi mereu pe profesorul Arseni, renumitul neurochirurg al cărui nume îl poartă azi spitalul de neurochirurgie din Bucureşti. Se pare că el a fost, totuşi, unul dintre oamenii care au decis până la urmă destinul dumneavoastră.

– Profesorul Arseni a consultat-o pe Elena Ceau­şescu, când a avut un traumatism cerebral uşor după un accident de maşină. „N-are nici pe dracu!” i-a zis el lui Ceauşescu şi lui i-a plăcut că i-a vorbit aşa direct şi s-au împrietenit. Arseni l-a şi invitat, odată, la masă, pe Ceauşescu, şi a făcut pregătiri peste pre­gătiri, numai că Ceauşescu a venit cu bucătarul lui, cu mâncarea şi tacâmurile lui, şi nu s-a atins de nimic de-acolo. De la acea prietenie i s-a tras şi puterea. Altfel, Arseni a fost un bun specialist pentru vremea aceea, dar pe chirurgia clasică. Nu suporta să aibă concurenţă şi-i plăcea să aibă mereu ultimul cuvânt. A fost, în schimb, un foarte bun administrator al neu­rochirurgiei româneşti şi numai aşa a putut organiza spitalul. În ceea ce priveşte metodele lui, eu nu m-am putut împăca deloc cu mortalitatea mare a operaţiilor de atunci. A încercat în mai multe rânduri să desfiin­ţeze şi secţia pe care începusem s-o organizez, în pa­vilionul dezafectat, dar n-a reuşit, pentru că au fost tot mai mulţi bolnavi care mă cereau pe mine la ope­raţii şi printre ei au fost unii cu funcţii politice mari, care apoi m-au susţinut. De exemplu, printre alte în­tâmplări, îmi amintesc că am fost luat de-acasă, într-o noapte, şi dus direct la aeroport, ca să ajung în Al­ge­ria, la preşedintele Houari Boumedienne, care făcuse un accident vascular.

„Cea mai complexă materie din univers”…

– Domnule doctor Dănăilă, veţi împlini în curând 82 de ani, şi mai bine de trei sferturi dintre ei i-aţi petrecut făcând operaţii pe creier. După o atât de îndelungată convieţuire, l-aţi putea defini?

Creierul este cea mai complexă materie din uni­vers. Mai complexă materie nu există. Este compus din celule de numai câţiva microni, care se văd doar cu microscopul, dar fiecare dintre aceste celule poate să aibă până la peste 20.000 de conexiuni în acelaşi timp. O singură celulă, vă daţi seama? Toate aceste ce­­lule sunt conectate între ele. Dar creierul nu lu­crează doar prin conexiunile celulelor sale, ci şi prin substanţe neurotransmiţătoare, prin hormoni, prin toate umorile organismului care, la rândul lor, in­flu­enţează activitatea creierului care le coor­do­nează. Nu degeaba se spune că în creier „totul se lea­gă cu totul”. Noi studiem separat, din motive prac­tice, anumite zone ale creierului, zona vederii, a vor­birii, a auzului etc., dar ele interacţionează. Creierul este un sistem extrem de complex, care are încă multe necunoscute, chiar şi pentru cei mai buni neu­ro­chirurgi. Am scris de curând o carte despre ana­tomia şi fiziologia creie­rului. A apărut în trei volume, în limba engleză, şi ame­ricanii vor s-o publice ca material de lucru pentru uni­versităţile lor. Nu există în toată lumea o lucrare mai documentată decât a mea, am lucrat zece ani la ea şi este o sinteză a tot ceea ce s-a scris şi cercetat des­pre creier până acum, în lumea întreagă, la care am adăugat rezultatele cercetărilor mele.

 

Gândurile zburătoare…

– Mai povestiţi-ne despre creier.

– Harta creierului seamănă cu a universului. Pe lângă zonele cunoscute, ale căror funcţii sunt ştiute, într-o proporţie foarte mare, există nenumărate alte zone necercetate încă sau cercetate insuficient. Toate acestea depind unele de altele. Viaţa noastră, cu tot ceea ce înseamnă conştient, subconştient şi incon­şti­ent (care sunt strâns legate între ele) este condiţionată de buna funcţionare a creierului. În creier iau naştere şi mor sentimente, iubirea, ura, supărările, invidia, toate rămân impregnate pe harta lui. Tragediile, du­rerile uriaşe lasă urme în cortexul cerebral, care este zona în care este stocată memoria de toate felu­rile. Me­moria judecăţii, a luării deciziilor e în lobul fron­tal, care este unul dintre cele mai tainice puncte din creier. Vedeţi dumneavoastră, se spune că creierul a fost studiat până acum doar în proporţie de 50%, dar eu vă spun că un sfert din ceea ce s-a afirmat până acum despre funcţionarea creierului este fals, nu sunt lucruri adevărate şi probate suficient. Nu degeaba secolul acesta, al XXI-lea, a fost declarat „Secolul creierului”. Sunt încă multe, foarte multe de desco­perit. Creierul este şi cel mai tainic organ, pentru că încă se cunosc puţine lucruri despre fiziologia lui. E adevărat că nici cei mai înţelepţi oameni nu-l folosesc la întreaga lui capacitate, dar asta, şi pentru că cre­ierul are nevoie de substanţe de rezervă. Atunci când o parte a lui este obosită sau afectată, alte celule din jurul zonei cu probleme pot să preia parţial funcţiile acesteia. Se spunea înainte că neuronii, celulele nervoase, mor şi nu se mai pot reface şi că pierdem cu vârsta tot mai mulţi. S-a demonstrat însă că în zo­na hipocampului, unde este localizată memoria re­cen­tă, iau naştere neuroni noi, care pot înlocui neu­ronii afectaţi din alte zone. Memoria veche e stocată în cortex, în scoarţa cerebrală.


– Prin ce se deosebeşte un creier de altul?

 

– Microscopic nu există diferenţe mari, dar la nivelul funcţiilor, da. În cazul oamenilor talentaţi, de exemplu, sunt mai activi anumiţi centri, fiecare în­zes­trare are un anume centru, muzica, de exemplu, în regiunea temporală dreaptă, vorbirea, în regiunea temporală stângă şi aşa mai departe. Einstein a avut un creier de peste 1300 g, iar Gambetta, omul de stat fran­cez, doar de 700 g. Cu alte cuvinte, contează func­­­ţiile creierului, nu greutatea, şi contează, mai ales, nu­mărul cât mai mare de conexiuni ale celulelor nervoase.

– Cum putem să îmbunătăţim performanţele cre­ie­rului şi sănătatea lui?

– Prin activitate şi exerciţii zilnice, care ţin de profesia fiecăruia. Prin alternanţa muncii cu pauzele necesare, recuperatoare.

– Partea misterioasă a creierului cuprinde şi manifestări de-a dreptul tulburătoare: telepatia, hip­noza, previziunile. Au ele şi o bază ştiinţifică?

– Da, există un limbaj al creierelor, care ia naştere prin intermediul unor unde speciale pe care le emite acesta. Aşa se explică empatia, telepatia, sugestia, hipnoza. În 2012 – 2013, un italian a descoperit în creier anumite formaţiuni numite „celule oglindă”, care probează comunicarea între creiere. De exem­plu, eu fac o mişcare cu mâna dreaptă, în timp ce în faţa mea este o persoană căreia i se măsoară para­metrii funcţionali ai creierului. Encefalograma a detectat că în creierul celuilalt s-au activat tocmai acele celule care la mine au făcut posibilă mişcarea, deşi el nu a mişcat mâna. Cu alte cuvinte, cele două creiere au comunicat. Apoi să nu uităm de puterea gândurilor, care au o viteză extraordinară de a trece de la un subiect la altul. Nici cel mai performant cal­culator din zilele noastre nu se poate compara cu viteza gândului. Comunicarea aceasta între creiere se face prin undele cerebrale de care vă spuneam. Aces­tea trec prin orice ecran despărţitor şi, uneori, pot ajunge şi la distanţe foarte mari. Aşa se explică su­ges­tiile şi hipnozele făcute la telefon sau prin tele­vizor. Eu am avut, în 2011, trei programe europene de cercetare, tocmai pe această problemă de comu­nicare a creierelor. Pot să vă dau exemplul unui in­divid, care doar prin puterea gândului „forma” un număr de telefon pe care-l avea scris în faţa lui şi telefonul suna… Aceste experienţe pot fi salvatoare, de exemplu, în cazul bolnavilor care sunt în scaune cu rotile. S-au făcut experimente, şi unii dintre ei au putut să mişte puţin scaunul, doar uitându-se atent la un senzor aflat pe mânerul lui. Con­clu­zia este că pute­rea uriaşă a gân­dului încă nu a fost cercetată şi exploa­tată suficient.

– Se vorbeşte mult, de la o vre­me, despre puterea au­tosugestiei în vin­decarea bolilor. Un bolnav care cre­de că îşi poate în­vinge boala şi lu­crea­ză, în sensul aces­ta, cu gândul şi cu ima­gi­naţia, are şanse mai mari să se vin­dece decât u­nul care îşi accep­tă, re­semnat, sfâr­şi­tul?

– Da, cu sigu­ranţă, îl ajută foarte mult gândul bun, încrezător în vin­de­care. Stările depre­sive scad imuni­ta­tea. Un bolnav de cancer îşi agravează boala dacă ajunge la depresie şi n-o poa­te gestiona. Eu am simţit fiorul divin ori de câte ori am avut în faţă harta plină de mistere a unui creier uman. Sunt foarte credincios, şi de-aici îmi vin opti­mis­mul şi puterea de lucru. Şi acum mă trezesc în fie­ca­re zi la ora 3, şi la ora 6 sunt deja în spital, la bol­navi. Aşa m-am obişnuit şi de-o viaţă întreagă folo­sesc câteva clipe ale dimineţii pentru a proiecta, încrezător, muncile zilei care începe.

– Aţi scris 41 de cărţi, tratate despre creier şi funcţionarea lui, aţi făcut peste patruzeci de mii de operaţii pe creier, cele mai multe la microscopul ope­rator şi cu gama knife (laserul), iar în lumea şti­inţifică se vorbeşte tot mai mult despre faptul că aţi făcut o mare descoperire, „de premiu Nobel”. Des­pre ce este vorba?

– Am lucrat mai bine de treizeci de ani (nota: împreună cu Dr. biolog  Viorel Păiș) pentru a localiza, cerceta şi demonstra existenţa în creier a unei celule noi, pe care am numit-o cordocit. Este o celulă care are rolul de a delimita anumite formaţiuni şi tumori cerebrale, de a înconjura vasele de sânge, de a nu lăsa hematiile, în cazul unui accident vascular, de exemplu, să pătrundă în creier (hematiile au atunci un rol toxic). Nu este o celulă nervoasă, dar are rol predominant de apărare. Între anii 2002-2004, am fă­cut publice rezultatele cercetărilor, în mai multe re­viste de specialitate din străinătate. A fost greu, pen­tru că toată cercetarea am făcut-o cu bani proprii, dar sunt mulţumit că tot mai mulţi medici şi cerce­tători străini se interesează de această descoperire. Aştept reacţiile şi concluziile celor din străinătate, care re­pe­tă, acum, cercetările mele, ca să le verifi­ce.

– Domnule doc­tor, ce mai rămâne, după ce murim, din toată această zestre formidabilă înscrisă în harta creierului nostru?

– Se şterge totul. Creierul e foarte sen­sibil, şi în lipsa oxi­genului, dacă un vas de sânge este obturat de un embol, de e­xem­plu, pierde ire­ver­sibil multe din func­ţiile sale. De aceea, este important ca în cazul unui ac­cident vascular, bol­navul să fie adus în cel mai scurt timp la o unitate medicală spe­cializată, pentru a se interveni rapid. Moar­tea face ca func­ţiile creierului să se piardă treptat, în­tr-o anumită ordine, în­tr-un timp scurt. De exemplu, simţurile dispar în ordinea ur­mă­toare: mai întâi vederea, apoi gustul şi mirosul, după care urmează pipăitul şi, la urmă de tot, auzul.

– Mai există ceva în creier ce vă nedumireşte, ce vă intrigă, ceva neştiut ce-a scăpat cercetărilor dvs.?

– Da, sunt încă multe fenomene inexplicabile, la nivelul de acum al ştiinţei. Poate vor fi lămurite în anii care vin. Am o echipă de ucenici performanţi cu care colaborez foarte bine. Ei au parte de tot ceea ce eu am învăţat şi descoperit până acum. Sunt liniştit că las pe mâini bune neurochirurgia vasculară. Sunt si­gur că unii dintre ei vor avea rezultate notabile. Dacă eşti egoist şi nu laşi ştiinţa ta ucenicilor, anulezi zeci de ani de studii şi cercetări. Eu le-am luat mâna în mâna mea şi le-am arătat cum se taie, cum se intră în creier.

– Şi cum se intră în creier, domnule profesor?

– De mână cu Dumnezeu şi luptând cu moartea care e şi ea ascunsă în creierul nostru, ca atâtea multe altele.

Sursa articol: FormulaAs

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s