Unde este locul meu?

Copil. Părinte. Dumnezeu. Unde este locul meu?

7 IANUARIE 2017 PR. CONSTANTIN STURZU PUNCTE DE VEDERE

Dacă lucrurile nu merg în familie înseamnă că, pe undeva, cineva nu e la… locul său. Pe undeva este o inversare de roluri. Avem cele trei roluri – de copil, de părinte, de Dumnezeu şi şase variante (combinaţii) posibile, dintre care primele patru sunt de nedorit. Atunci când copilul împlineşte rol de părinte (adult), asupra sa se aşază poveri traumatizante. Când copilul este tratat ca un dumnezeu, se trece în cealaltă extremă. Celelalte două variante de nedorit sunt când părintele se comportă fie ca un copil, fie ca un dumnezeu.

În a doua jumătate a anului ce s-a încheiat, am susţinut o serie de conferinţe cu tema din titlu. Chiar dacă problemele cu care se confruntă familia de azi cresc şi se diversifică, soluţiile rămân aceleaşi, cu unele nuanţări. Pentru a exista armonie în familie şi un cadru cât mai adecvat creşterii copiilor, e nevoie ca fiecare să conştientizeze şi să-şi asume rolul şi locul său. Nu e nimic nou în aceasta. Înţelepciunea populară e plină de sentinţe de genul celei consemnate de Ion Creangă, în „Amintiri din copilărie”: „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească”. A-ţi şti locul, în genere, înseamnă a dobândi începutul smereniei. Iar smerenia este cea care deschide uşa, pentru ca Dumnezeu să vină în viaţa noastră.

Dacă lucrurile nu merg în familie înseamnă că, pe undeva, cineva nu e la… locul său. Pe undeva este o inversare de roluri. Avem cele trei roluri – de copil, de părinte, de Dumnezeu şi şase variante (combinaţii) posibile, dintre care primele patru sunt de nedorit. Atunci când copilul împlineşte rol de părinte (adult), asupra sa se aşază poveri traumatizante. Câteva exemple: copilul este trimis „să producă” bani, este pus să ţină partea unuia dintre soţi, făcându-i-se confidenţe inadecvate vârstei (cum ar fi când mama îi povesteşte copilului ce greutăţi are în relaţia cu tatăl care o înşală), copilul asistă la scene violente sau la discuţii despre greutăţile financiare ori de altă natură ale părinţilor etc. Când copilul este tratat ca un dumnezeu, se trece în cealaltă extremă. Este situaţia – destul de frecventă azi – când copilului i se îndeplinesc (aproape) toate dorinţele, când el nu ştie de limite sau de: „Nu, asta nu e voie!”, adică atunci când toate se învârt în jurul său.

Celelalte două variante de nedorit sunt când părintele se comportă fie ca un copil, fie ca un dumnezeu. În prima situaţie, părintele are un comportament infantil, se supără repede pe copilul său, are pretenţii de la el, ca de la un adult. În a doua situaţie, părintele îşi tratează copilul după principiul: „Eu te-am făcut, eu te omor!”. A fi un tiran faţă de copilul tău, să-i ceri doar să execute ordine fără crâcnire – iată un alt mod de a distruge armonia într-o familie şi de a produce răni greu de vindecat.

Soluţia la problemele de mai sus survine, cumva paradoxal, din faptul că Dumnezeu şi-a asumat celelalte două roluri, şi de copil, şi de părinte. Întruparea Fiului lui Dumnezeu era singura cale de a reface nu doar legătura omului cu Dumnezeu, ci şi a oamenilor între ei. Chiar dacă şi în Vechiul Testament Dumnezeu se revelează ca Tată (precum la Deuteronom 32, 6; I Cronici 22, 10 sau Isaia 63, 16), totuşi abia venirea Mântuitorului ni-L arată în chip desăvârşit ca „Tatăl nostru”. Dumnezeu S-a făcut Copil pentru a-Şi putea asuma apoi, în chip deplin, statutul de Părinte. Copil fiind, Iisus „le era supus” (Luca 2, 51) părinţilor Săi, adică Maicii Domnului şi Dreptului Iosif, tatăl adoptiv. El a trăit şi Şi-a asumat condiţia fiecărei vârste în parte – bebeluş, copil, adolescent, tânăr – înainte de a Se descoperi lumii ca Dumnezeu şi Părinte. Iisus îi numeşte pe apostoli drept fii ai Săi (a se vedea Marcu 10, 24; Ioan 13, 33 şi 21, 5), deşi Petru era mai în vârstă decât El. Mântuitorul Îşi asumă, aşadar, şi faptul că este Chipul Tatălui: „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9).

În concluzie, dacă cineva doreşte să fie un părinte bun pentru copilul său, acela trebuie să fie el mai întâi un bun copil. Un copil al lui Dumnezeu. Căci numai cine are pe Dumnezeu drept Tată şi pe Biserică drept Mamă poate cunoaşte ce înseamnă să fie un bun părinte pentru copilul său. Cum poate fi relaţia părinte-copil una sănătoasă? Să luăm aminte la faptul că, atunci când se plantează un copăcel, i se pune alături un sprijin (un tutore sau o proptea), de obicei din lemn, de care este legat printr-un material de pânză. Tutorele îl ajută pe copăcel să crească vertical şi să nu se încline sub bătaia vântului, riscând să se rupă sau să iasă din rădăcină. Legătura nu este prea strânsă, ca să nu „sufoce” copăcelul, dar nici prea largă. Materialul legăturii este dintr-o pânză mai moale, pentru ca să nu zgârie coaja. Tot aşa, şi părintele trebuie să asigure copilului o creştere pe verticală, cu rădăcini adâncite în pământ (adică să-l înveţe smerenia, care te urcă la Cer). Copilul trebuie să aibă libertate, în funcţie de vârsta sa, dar una circumscrisă unor limite clare.

Cam acestea ar fi, foarte pe scurt, aspectele abordate la conferinţele de anul trecut. La finalul lor, recomandam trei lucruri practice pe care le putem face pentru a ajuta copiii să crească frumos: rugăciune, comunicare, încredere. E bine să ne rugăm oricând pentru copiii noştri, dar mai ales atunci când ne e greu să ajungem la inima lor cu un cuvânt (după cum zice şi o vorbă atribuită Părintelui Arsenie Boca: „Când nu poţi vorbi copilului tău despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre copilul tău”). Putem avea o comunicare foarte bună dacă alocăm copilului nostru două ore pe săptămână, în care să-i acordăm toată atenţia (exclusiv lui), în care să-l lăsăm să se deschidă către noi fără a-l judeca, ci doar sfătuindu-l cu blândeţe. Iar încrederea trebuie cultivată pornind de la calităţile reale pe care copilul le are, dar şi evitând a deveni cicălitori. E de ajuns că i-am explicat în câteva rânduri ce este bine şi ce este rău pentru el, nu mai trebuie decât să-i spunem, ulterior: „Am încredere că ştii ce faci, că vei face alegerea cea bună pentru tine”. Chiar şi dacă va mai greşi, faptul că i se insuflă încredere îl va ajuta pe un copil sau pe un tânăr să aleagă responsabil în viaţă. Şi este infinit mai important ca el să facă din voie proprie şi din inimă alegerea cea bună, chiar şi cu riscul unor experienţe negative, decât să acţioneze ca un roboţel, din frică sau din constrângere, şi să clacheze apoi într-un mod dramatic. Deşi, ca părinţi, putem ajunge şi în pragul deznădejdii văzând anumite lucruri la copiii noştri, să ne aducem mereu aminte de pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32), care ne arată că există ieşire chiar şi în cele mai întunecate situaţii. Credinţă să avem!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s