„Un credincios e o forta sociala si spirituala mai mare decat nouazeci si noua care n-au decat interese” (S. Mehedinti)

„Cea mai înaltă satisfacție a spiritului nostru constă întru a recunoaște pe Dumnezeu” (Spinoza)

Fotografia postată de Teo Trandafir.E greu să păstrezi un echilibru.

Așa a fost mereu. A fost o vreme când copiii ziceau că părinții muncesc prea mult și nu au suficient parte de ei, apoi când au îmbătrânit s-a întors roata, copiii munceau prea mult și nu mai aveau timp de părinți. Așa că nu e bine să ne învinuim reciproc de slaba lipsă de comunicare, fiecare învață de la viață, uneori greșește, alteori lista de priorități se încurcă, dar dragostea e acolo, există! Totul e să învățăm s-o simțim împreună!

În comunitățile restrânse și nu numai, dar mai ales la sate, oamenii aveau ca etalon valoric hărnicia. Era ținut la mare cinste omul harnic și gospodar care avea de toate, iar de cinstea aceasta beneficiau și copii:”provine dintr-o familie bună, de oameni harnici și gospodari, cu frică de Dumnezeu și rușine de oameni”, așa cum de copiii muncitori și cinstiți care” stau pe picioarele lor”, sunt mândri și părinții, chiar dacă aceștia sunt plecați departe și dorul de ei îi stinge în picuri de ploaie rece mocănească.

Orice are o lecție pe care trebuie s-o învățăm, să ne-o asumăm, nimeni nu-i perfect, dar fiți voi siguri că părintele în truda lui zilnică își include copilul, chiar dacă uneori prioritățile noastre concrete par să difere.

Nimic nu e în van, chiar de ar fi să pierzi toată munca părinților, pentru că rămâne acolo în suflet amintirea, gustul copilăriei pe care-l regăsești poate într-un fir de iarbă, sau o legumă din grădina părintească când poate aceasta nici nu mai există.

Poate pentru părintele tău nu călătoriile și uneori nici chiar comunicarea verbală nu este suficientă, ci ajunge uneori vorba bună spusă la timp( vorbăria multă nu-i stă în fire). O rugăciune făcută pentru binele copilului  său pentru el poate valora mai mult.

„Nu sunt decat trei soiuri de oameni: unii care slujesc lui Dumnezeu pentru că L-au găsit; alții care veșnic se străduiesc a-L căuta, pentru că nu L-au găsit; și alții care trăiesc fără a-L căuta și fără a-L fi găsit. Cei dintâi sunt și întelepți, și fericiți; cei de-ai doilea sunt înțelepți, dar nefericiți; iar cei din urmă sunt și nebuni, și nefericiți.” (Goethe)

Uneori copiii își judecă părinții prea aspru pentru că ”nu sunt prea deschiși să accepte schimbarea”,deh, elanul tineresc…

Părintele știe, simte că a pierdut puntea de comunicare verbală, dacă a existat sau nu cândva și atunci vorbește cu Dumnezeu despre ei, mulțumind pentru toate și rugându-L să aibă grijă de ei.

Simte el că un copil nu-și pierde niciodată lumina Dumnezeiască ce i-a fost dată prin botez, rămâne astfel să păstreze o bună parte din valorile morale dobândite pe parcurs și lucrează binele în continuare, deși punând mai puțin accentul pe religia în care s-a născut mulți dintre ei sunt pe cale să-și piardă pe drum credința străbună.

Ironia vine din faptul că fiind o generație de ”intelecți”, copii școliți, obișnuiți cu sursa de informare, devin ignoranți informându-se mai puțin despre problema majoră a existenței: de ce trăim, care-i rostul nostru, există viață după moarte?  N-au timp să piardă cu aprofundarea ei și  necunoscând-o suficient aceasta cade în derizoriu, luând ca scuză de cele mai multe ori nereușitele care le sunt la îndemână uneori chiar din familie( boala, agresivitatea, abuzul,beția…), până la social( corupția, hoția, nedreptatea…).

Și cum pentru toate cele pe care nu le putem controla trebuie să existe un vinovat, de vină e un Dumnezeu care nu există, căci dacă ar exista, spun ei, ”n-ar îngădui toate acestea”( neconcordanță în afirmații), uitând de liberul arbitru.

Bătrânii noștrii își apărau credința cu sfințenie, până la sacrificiul suprem, murind prin închisori nu de îndoctrinați și ignoranți, sau de prea mult studiu dogmatic și nici o formă de manifestare diabolică a omului lipsit de suflet care îl tortura nu a avut puterea de a-L îndepărta de Dumnezeu și de credința sa străbună! Pentru că ei nu căutau cunoașterea doar prin cele 5 simțuri și nu se îngrijeau doar de trup.

Ehei… și atunci trebuia să găsească diavolul o formă de distrugere în masă, trebuiau cumva spălate creerele. Diavolul își cunoaște bine menirea, ”scopul şi condiţiile şederii ”. Menirea lui vine din ură, din invidie, din neascultare și aici vrea să ne aducă și pe noi.

Pentru părinții noștrii, lucrurile erau simple și clare: ori ești omul lui Dumnezu, ori ești un drac de om!

Dar dacă altfel nu puteți crede, cercetați întâi înainte să vă lepădați de ceva, învățați să simțiți, lăsați sufletul să vorbească și porniți la modul cel mai simplist: ”dar dacă Dumnezeu există și ne va aștepta dincolo întrebându-ne de ce ne-am lepădat de El și de credința străbună, de ce ne-am rupt din rădăcina care ne-a rânduito, ce-i vom răspunde, că nu ne-am documentat suficient?”

Aceasta îmi aduce aminte de un citat din Blaise PascalDacă cred în Dumnezeu și El nu există, nu am pierdut nimic. Dacă nu cred în Dumnezeu și El există, am pierdut totul.” 

Desigur nu ajunge să fim doar căldicei, nu îndoiala, nu incertitudinea și instinctul de autoapărare ne apropie de Adevăr, ci credința mărturisitoare.

Tatăl nostru, Iubirea cea nemărginită, miluiește-ne pe noi!

 

Anunțuri

Un răspuns la „„Un credincios e o forta sociala si spirituala mai mare decat nouazeci si noua care n-au decat interese” (S. Mehedinti)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s