împovăraţi de jugul acestei morţi

Fiecare lacrimă vărsată pe pământ curge prin ochii lui Hristos, se varsă pe obrajii lui Dumnezeu.

Miez de zi, arşiţă insuportabilă, Fiul lui Dumnezeu ostenit de călătorie, o femeie pornită în mod neobişnuit în miezul zilei să scoată apă. Poate de ruşine, poate de altceva, nu venise dimineaţa, ca toate femeile samarinence la izvor, ci în toiul amiezei, când pământul se aseamănă cu un cuptor.

Pe de o parte, Dumnezeu, Cunoscătorul infnit al sufletelor, cu sufletul samarnencei în palmă, pătrunzând cu vederea iubitoare miile de generaţii de suferinţă, abandon şi speranţă de dedinaintea femeii şi tot viitorul ei apostolic, de jertfă, bucurie şi mărturisire.

Când Hristos doreşte să dăruiască harul dumnezeiesc, să deschidă izvoarele fiinţei spre curgere de lumină, când vede dorul infinit al omului după necreat, El cere ceea ce dăruieşte. Inversează dumnezeieşte rolurile. Izvorul vieţii devine sete pentru cel iubit. Dătătorul de hrană al întregului univers flămânzeşte după iubirea oamenilor. Cel ce odihneşte în mâinile Sale tot neamul omenesc doreşte să-şi plece capul în inima omului purtător de Dumnezeu. Izvorul bucuriei veşnice plânge la mormântul lui Lazăr. Înţelepciunea cea ipoastatică a Treimii întreabă despre evenimentele din Ierusalim, Pâinea cea nemuritoare a veacurilor cere pâine de mâncare de la cel pe care l-a zidit.

Această inversiune de valori este izvorâtă din smerenia Lui infinită, care uneşte paradoxal pământul cu cerul, cele create şi cele necreate, omul cu Dumnezeu. Hristos înţelege durerile omeneşti, nu privindu-le de departe, din condescendenţa unui Cer atotstăpânitor, ci simţindu-le şi plângând pentru pierderea oamenilor pe care i-a iubit. În Întrupare, Hristos îşi frânge inima şi pătrunde în abisul de suferinţă al umanităţii, experiază în iubire părăsirea omului de Dumnezeu, sau mai bine zis a lui Dumnezeu de către om: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?

Şi mai mult decât atât: Hristos nu numai că simte durerile lumii, ci este fiecare sărac, fiecare sărman, fiecare suferind al acestei lumi, extinzându-şi dumnezeieşte fiinţa vindecătoare în toţi asupriţii acestui pământ: „Întrucât aţi făcut acestora prea mici fraţi ai mei, Mie Mi-aţi făcut”. Fiecare lacrimă vărsată pe pământ curge prin ochii lui Hristos, se varsă pe obrajii lui Dumnezeu şi se preface în izvor de lumină şi de mângâiere pentru cei ce sunt împovăraţi de jugul acestei morţi.

https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/cand-izvorul-devine-sete

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s