Într-o zi toate zâmbetele mele vor fi pe bune!

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

*Inima-poezie de Nichita Stanescu

 

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni

Se trezea adeseori certându-se. Cum și de ce aduna atâta supărare?

Și tot își zicea că nu are așteptari, dar totuși unele cuvinte dor.

Dacă ceva poate răni adânc ca o gheară sălbatică acela poate fi doar cuvântul. Și cum ar putea fi altfel. Puterea cuvântului e nemărginită. Toate au fost zidite prin cuvânt, ”Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit.”(Psalmul 32,9) Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. ( vezi Geneza 1, 1-31)

Cuvântul poate răni și poate zidi. Poate aduce mângăiere sau poate distruge din temelii.

Totul se năruie, se prăbușește prin vorbe care sunt aruncate cu atâta nonșalanță, încât nu o miră că el nu realizează cu câtă greutate pică acestea, ca un bolovan peste sufletu-i fraged. Ar vrea să conștientizeze și el durerea ce i-o provoacă fiecare vorbă rostită nelalocul ei, dar el nici după clipele de mânie nu se întoarce niciodată la conștiință, măcar în al doisprăzecelea ceas să zică un ”iartă-mă”.

Timpul trece, ea trece peste, iartă în sine mereu, fără reproșuri, iar el nu își dă seama singur de adâncimea rănii la care sapă neîntrerupt prin nepăsare.

Un strigăt îi rupe pieptul în noaptea târzie: ”Doamne ce caut eu în viața mea? Aici îmi era locul, oare?”

O singură decizie luată din ascultare și manipulare emoțională urma să o coste atât de urât tocmai la bătrânețe? Doamne, dar atunci era doar un copil naiv.

Se simte rănită și abandonată.

”Sunt atât de singură, Doamne numai pe Tine te am și asta ar fi mai mult decât suficient dacă aș simți că merit iertarea Ta. Dar am încetat să mă mai iubesc pentru mine, doar pentru că sunt zidirea ta o mai fac, așa stângaci cum mă pricep, dar o mai fac. Sunt la capătul puterilor. Grijile sunt inutile, nu pot trăi cu sabia lui Damocles deasupra capului la nesfârșit, căci  bine zicea Cicero:”nu poate exista fericire pentru cel care se află sub presiune constantă”. Încerc să învăț mereu lecția încrederii în Tine. Uit mereu că nu trebuie să am grijă de toți, că trebuie să trăiesc în liniște și pace, că dacă e să se termine ceva, poate e pentru a începe altceva mai frumos. E grea lecția când iubești de unul singur, deși vezi cât de ușor îi e celuilalt să te abandoneze tu încă mai încerci să ai grijă să nu se rănească. Și atunci îmi zic: Lasă…E bine așa cum e…Păzește-ne Tu Doamne și ne miluește pe noi cei puținrăbdători și  păcătoși.”

Își șterse lacrima și zise:” Într-o zi toate zâmbetele mele vor fi pe bune! ” , de parcă știa că ascunde ceva…

Imagini pentru suparare

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s