Hristos a înviat – poezii

E ziua învierii, azi clopotele trag
Bătrânii stau pe prispe, iar unii stau în prag,
Cei tineri şi copii, ieşind gătiţi la drum
Se duc ca să ciocnească la cimitir acum.
Mireasma cea de Taină a Sfintei sărbători
Se simte din tămâie, din iarbă şi din flori,
Livezile se-mbracă într-un frumos veşmânt.
Şi toate par acuma mai nouă pe pământ.
Aproape de altarul Bisericii de lemn
Un copilaş aduce, făclii şi untdelemn,
Sărută Sfânta Cruce la proaspătul mormânt
Apoi îngenunchiază şi plânge suspinând.
Când clopotele sună cu dangătul voios,
Orfanul lângă Cruce suspină dureros!
Fiind el în durere cu totul adâncit,
Din sunetul de clopot un glas a auzit.
Nu plânge azi copile şi nu fii supărat,
Căci iată sunt cu tine, Hristos a înviat!
Era vorbirea dulce a maicii din mormânt,
Gonindu-i întristarea din pieptul lui înfrânt.
S-a ridicat îndată, cu sufletul uimit
Şi căuta să vadă pe care i-a grăit.
Atuncia din Altarul cu zidul afumat
Văzu zâmbind pe Domnul, cu Trupul Înviat.
S-a luminat la suflet de chipul Lui cel blând
Şi lepădând durerea a zis aşa în gând:
Atuncia dacă Domnul aici a înviat
Înseamnă că şi mama cu Dânsul s-a sculat!
Zicând aşa cu gândul, s-a închinat smerit
Şi sărutând mormântul, spre casă s-a grăbit.
La vatra părintească sta singur, singurel
Căci tatăl lui, sărmanul, murise în răzbel
Dormea la cei de-aproape, iar ziua alerga
La casa cea pustie, şi deseori plângea.
Acum de Înviere, venind acasă iar
A început orfanul iar să plângă cu amar,
Dar clopotul se-aude la cimitir sunând
Şi iarăşi glasul maicii s-aude iar zicând:
Nu plânge azi copile şi nu fii supărat,
Eu sunt ş-aici cu tine, Hristos a înviat!
De-atunci orfanul nostru a încetat cu plânsul
Şi orice clopot sună îl mângâie pe dânsul.

Micul Orfan - de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul-
https://sfioancelnounicorita.mmb.ro/5669-micul-orfan-de-sfantul-ioan-iacob-hozevitul

Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava
Palea curata-i frunte ce-o sangerase spinii
Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii
Parea ca varsa lava.
Si chiar in clipa mortii hulira carturarii
Cu fierea otelita il adapau strajerii.
Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocarau talharii.
Zdrobita, la picioare-i zacea plangand Maria
Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama
Alaturi Magdalena, in lunga ei marama,
Tipa vazand urgia.
Departe ucenicii priveau fara putere.
N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga
Cu el se naruise nadejdea lor intreaga
Si fara mangaiere.
Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecura fariseii cu fetele smerite
Si barbile-argintate.
Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste
In vale, ca-ntr-o pacla, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.

Vasile Voiculescu-Pe cruce- https://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/poezii-paste/vasile-voiculescu-pe-cruce-71363.html

Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.
Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.
Uimit am sarit de sub patura sura:
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac.
S-a asezat langa mine pe rogojina:
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.
Oftand si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
Lungeau pe zapada Lui, vargi.
Parea celula munte, parea Capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
Si-am adormit o mie de ani.
Cand m-am desteptat din afunda genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi.
Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au strapuns.
-  Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui.
M-am pipait. si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.

Radu Gyr- https://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/radu-gyr/radu-gyr-iisus-celula-71383.html

Din spuma de visini rasare conacul
Sub nemarginitul safir instelat.
Aprins de-asteptare, pandeste buimacul
Strangandu-si toporul sub bratu-ncordat.
Troianul de floare l-ascunde ca norul
Ce-ar sta sa se sparga in trasnet cumplit.
Din sange rachiul, din minte amorul
Strapung cu duhoare vazduhu-nflorit.
E noaptea-nvierii. Tresalta faptura;
Tamaie e-n codri si smirna-n gradini,
Spre marea minune se-nalta natura
Cu ierburi si arbori schimbati in lumini.
Un clopot rasuna, raspund celelalte,
Talazuri rotind in eter,
Se umplu se vuiet tacerile-nalte
Si sufletul lumii se suie spre cer.
Buimacul injura paruta zabava
Cu care crestinii se duc spre altar
Pur, crinul credintei se leagana-n slava
Sa-l miruie roua cerescului har.
Conacul e singur. Ai casei plecara.
Zavoarele astazi pe usi nu se pun,
Deschisa e poarta oricarui de-afara.
In noaptea-nvierii tot omul e bun.
Acasa ramane bunica oloaga.
Iisus inviatul luceste-n iatac.
Batrana-n fotoliu, sub candeli, se roaga
Cand intra navala talharul buimac.
Alaturi e lada crezuta cu-o suma
Ce face un diavol din omul marunt,
El strange toporul de parca-l sugruma
Smuncindu-l in aer salbatic si crunt.
Batrana se uita la el fara frica
Cu chipu-n vapae de candeli nimbat,
Ea crede ca omul o cruce ridica
Si grasul ei canta: “Hristor a-nviat!”
Ce calda blandete, ce miere cereasca
E-n glasul batranei ca omu-a-mpietrit?
Se narui bratul ce vru sa loveasca,
Toporul ii cade cu zgomot icnit.
Se misca naluca Iisus in icoana
Si-nvaluie-n aur tacutul iatac,
Podeaua rasuna de stranie zvoana
De parca-n adancuri ar geme un drac.
Atat a fost totul. Acum se framanta
Ca noru-ntre vanturi de nord si de sud;
Cu mintea trezita si-asupra-si rasfranta,
Se vede deodata nemernic si crud.
Cu spaima zareste, surprinse-n trezie,
Duhanii de bezna ce-n suflet s-ascund
Precum intr-o apa cand e stravezie
Vascoase jivine tarandu-se-n fund.
Sub bolta-nstelata, ce sta-n sarbatoare,
Pamantul se-ntinde smaltat ca un pres,
Tot omul lumina, tot pomul o floare,
Doar el, panguritul, se simte un les.
Batrana-l priveste de parca-l rasfata,
Straina cu totul de zbuciumul lui;
Ea pare bunica lui insusi de fata
Ca-n vremea cand, frged, era doar un pui.
Mergea impreuna cu sfanta batrana
In nopti ca si asta la Domnu Hristos,
Radeau ghioceii in chita din mana
Si inima floare s-o duca prinos.
O, glasuri de clopot si ropot de toaca,
Odrasla de inger ramasa-napoi,
Cascada de munte cazuta-n baltoaca,
Zapada de suflet topita-n noroi !
Zdrobit ingenunche si geme: “Iertare,
Iertare, iertare” , cu grai sugrumat.
Batrana-l priveste cu-adanca mirare,
Iar glasul ei canta: “Hristos a-nviat !”

NICHIFOR CRAINIC- sursa:https://www.fericiticeiprigoniti.net/poezii-nichifor-crainic/606-noaptea-invierii 

Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori creştine o auzi.
Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec şi de măr.
În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-anviat Hristos?
Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?
Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

Vasile Militaru-http://poetii-nostri.ro/vasile-militaru-hristos-a-inviat-poezie-id-15166/

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!
1. S-au spăimântat stăpânii lumii
La glasul sfântului Profet
Şi-un duşman au văzut în Fiul
Dulgherului din Nazaret!
2. El n-a venit să răzvrătească,
Nu vrea pieirea nimănui;
Desculţ, pe jos, colindă lumea
Şi mulţi hulesc în urma Lui.
3. Şi mulţi cu pietre Îl alungă
Şi râd de El ca de-un smintit:
Isus zâmbeşte tuturora-
Atotputernic si smerit!
4. El orbilor le dă lumină,
Şi muţilor le dă cuvânt,
Pe cei infirmi îi întăreşte,
Pe morţi îi scoală din mormânt.
5. Şi tuturor, deopotrivă,
Împarte darul Lui ceresc-
Şi celor care cred într-Însul,
Şi celor ce-L batjocoresc.
6. Urască-L cei fară de lege…
Ce-I pasă Lui de ura lor?
El a venit s-aducă pacea
Şi înfrăţirea tuturor.
7. Din toată lumea, asupriţii,
În jurul Lui s-au grămădit,
Şi-n vijeliile de patimi
La glasul Lui au amuţit:
8. „Fiţi blânzi cu cei ce vă insultă,
Iertaţi pe cei ce vă lovesc,
Iubiţi pe cei ce-n contra voastră
Cu vrăjmăşie se pornesc”…
9. Cât bine, câtă fericire,
Şi câtă dragoste ai adus!
Şi oamenii drept răsplătire
Pe cruce-ntre tâlhari Te-au pus.
10. Au râs şi Te-au scuipat în faţă
Din spini cunună Ți-au făcut,
Şi în deşarta lor trufie
Stăpâni deasupra-Ți s-au crezut…
11. Aduceţi piatra cea mai mare
Mormântul să-I acoperiţi,
Chemaţi sutaşii cei mai ageri,
Şi străji de noapte rânduiţi…
12. S-au veselit necredincioşii
C-au pus Luminii stăvilar,
Dar ea s-a întărit în focul
Durerilor de pe Calvar,
13. Şi valurile-i neoprite
Peste pământ se împânzesc,
Ducând dreptate şi iubire
Şi pace-n neamul omenesc.
14. Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric,
Şi nimeni nu v-a mângâiat,
Din lunga voastră-ngenunchere
Sculaţi… Hristos a înviat!

Alexandru Vlahuţă- https://www.resursecrestine.ro/poezii/124254/hristos-a-inviat

Din nou coboară-Te-ntre noi, Isuse
Căci iarăşi turma Ta e rătăcită
Şi iar se-ntinde noaptea cea cumplită
A vechii uri, de Tine-atunci răpuse.
De-abia se mai zăreşte ca prin sită,
A mântuirii stea. Dar cât de sus e!
Se îndepărtează parcă... Cine spuse
Căci stingerea ni-i singura ursită?
O, vino, iubitorule de oameni,
În sufletul bătrânei lumi să sameni
Din nou credinţa cea nemuritoare..
Cunoaşte-L vom? Pleca-vom fruntea oare
Când întinzându-Şi mâinile amândouă
Asupră-ne, va zice: ”Pace vouă!”?

Alexandru Vlahuta- http://poezie-crestina.tripod.com/id40.html

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada,
Din cărți cu file unse norodul îl învață
Că moartea e în luptă cu vecinica viață,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolți:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț,
Înveninând pre însuși izvorul de viețe.
Nimica înainte-ți e omul ca un fulg,
Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”
Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială
Și negrul întuneric se sperie de șoapte…
Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări și laude-nălțăm
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri,
Plecați-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”

Mihai Eminescu –  Învierea

Cristos mantuitorul din morti a inviat,
Si fruntea-i ca un soare,
Lucind peste popoare,
Fiori de nemurire in lume a-mprastiat.
Cristos, zeul credintei, iesit-a din mormant!
S-a sa reinviere
Ne-arata ca nu piere
Dreptatea, si credinta, si adevarul sfant!
Cristos e viu! Ca dansul, o! voi ce suferiti
In lanturi de robie,
Curand la viata vie
Din umbra trista-a mortii veti fi cu toti iesiti!
Polonie strivita sub aprigul picior
A tiraniei crude,
Curaj! in cer s-aude
Un imn de re-nviere, un glas prevestitor.
Curagiu! Deschizand astazi a veciniciei porti,
Mantuitorul vine,
Polonie, spre tine,
Sa te ridice falnic cu dansul dintre morti!

Vasile Alecsandri: http://www.vasilealecsandri.eu/opere/poezii/cristos_a_inviat.html#.Xp2Cncgzbcs

E soare-n cer şi cântec de clopote e-n sat
Biserica e plină de cei cari au plecat
Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune
Sunt Paştele! Văzduhul e parc-o rugăciune,
Şi totu-i sărbătoare pe deal şi pe câmpii,
Cu flori şi cu izvoare, cu glas de ciocârlii:
El, El dă zilei farmec şi farmec dimineţii,
El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii!
Dar colo într-o casă la margine de sat
Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,
Nici loc măcar de-astâmpăr în ceasul Învierii.
Cu faţa pustiită de viforul durerii
Ea stă-n genunchi de pază bolnavului culcat
În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat
De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.
Ea, veselă de-a pururi, abia ştiu ce-i plânsul
În zilele fetiei, şi-un gând o însenina
De când e măritată: că Domnul îi va da
O fată, drăgălaşă, cu ochii de cicoare
Ca tată-său, şi blândă şi vecinic zâmbitoare
Ca mă-sa! Puişorul! Oh, bine ce va fi!
Şi va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,
Şi una o să-ndemne la râs pe cealaltă.
O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă,
Şi-i creşte fata, creşte, bujor şi ghiocel,
Şi uite-o cum se-ncearcă să stea copăcel
Şi bâlbâie şi cade, dar râde şi se scoală.
Ce veselă-i când vine să-şi puie capu-n poală
La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei.
Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?
Cât masa e de naltă, şi-ajunge la zăvor
Şi singură-şi deschide, când iese-n foişor.
O vede-n gând şi râde şi tremură nevasta
O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta!
Dar a venit copila s-o înveţe cum să plângă
Să-i frângă rostul vieţii şi sufletul să-i frângă
Prin zbuciumul durerii; de două săptămâni
Copila mamei n-are răsuflet în plămâni
De multă izbitură şi nopţi făr-alinare.
Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,
Şi slujbele-s degeaba şi macu-n aşternut
Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut.
Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă!
Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă
În braţe cu odorul, sub sfântul patrahil
Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil.
E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.
E prea păcat de moarte ca nimeni să nu fie
Din casă la-nviere, şi s-ar fi dus şi ea,
Dar azi se liniştise copila şi dormea.
Cum sta aşa pe leagăn cu fruntea pe o dungă,
O învinge oboseala şi fierberea-ndelungă,
Pe-ncet ea-nchide ochii: e cald şi e frumos
Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros,
Şi ea de nedormire e galbenă şi frântă,
Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cântă…
Ah, iată cum aleargă de-a lungul unui plai
Copila mamei, albă ca îngerii din rai
Şi capul mic şi vesel pe spate şi-l aruncă!
E linişte pe dealuri şi cântece pe luncă
Şi fete-n haine-albastre, ca cele de-mpărat,
Se joacă-n scânteierea văzduhului curat
Pe sus, năluci frumoase cu fulgere încinse.
Copila mamei-n zarea câmpiilor întinse
Tot face semn să vie şi mamă-sa la ea.
Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea
Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă!
O ţint-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă!
Dar uite-acum! Din vale vin popi, cădelniţând,
Şi-n capetele goale creştinii vin cântând:
Sunt toţi bătrâni ca vremea, iar preoţii înainte
Sunt mai bătrâni şi cântă, dar slabele cuvinte
Abia răsar din gură ş-apoi pierdute mor
Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor
Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate
Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate.
Şi mama-şi face cruce, s-apropie un pas
Dar când zăreşte mortul rămâne fără glas,
Copila ei pierise, şi-o vede că-i aproape,
Copila e sub giulgiuri şi-o duc ca să i-o îngroape…
Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte
Copila, o ridică din leagăn, o priveşte
În ochi: ei sunt de sticlă şi morţi ca de pământ,
O ţine sus, dar capul copilei cade frânt,
O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrundă,
Cum ţii de piept pe unul şi-l scuturi să-ţi răspundă,
Şi-o strânge furtunatic un urlet a gemut,
Era durerea mamei, că ei i s-a părut
C-aude roata morii şi roata stă deodată.
Se uită lung în juru-i, se-ntoarce înspăimântată,
Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns
D-un fulger: parcă vede în cas-aici ascuns
Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume
Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume.
Să nu ne laşi, măicuţo! îi zice de la piept
Copila ei cea moarta, Nu, nu! răspunde biata,
Te apară măicuţa, pe tine şi pe tata!
Şi strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,
Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,
Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate
Cu ochi aşa năprasnici, cu mâinile-ncleştate,
Aleargă, ţine drumul bisericii, şi-n drum
Se dau creştinii-n lături, cruciţi, că văd acum
Ce n-au văzut în viaţă: văd groaza şi păcatul
Dar ea aleargă-ntruna să-şi apere bărbatul,
Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi
Duşmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.
Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire,
Smerit plecând genunchii şi limpedea privire,
Iar clopotele cântă; deodată ei tresar:
Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,
Năvalnică s-azvârle să-şi facă drum cu sila
Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila
Din tinda îndesită de-o lume de femei.
S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei,
Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.
Cu ochi aşa năprasnici, cu mâinile-ncleştate
Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,
Desculţă, nedormită, şi hainele ei spun
Că nu e semn a bine, ca-i blestem şi pierzare,
Pedeapsă peste dânşii, în ziua asta mare.
Ea însăşi buimăcită în jurul ei privea,
Căci îşi pierduse capul şi nu-şi mai pricepea
Cărările; în faţa bărbatului, pierdută
Privea într-altă parte, el mut şi dânsa mută.
Iar când el zise-n urmă: E moartă? Ca din drum
Un om grăbit, ea silnic răspunse: D-apoi cum?
Se-ntoarse apoi cu spaimă, izbită ca din mână;
Ardea de-ntunecată privirea ei păgână
Şi buzele-i jucară de-un tremur fioros.
Văzuse cruci şi facle şi chipul lui Christos,
El azi omoară moartea cu vecinica viaţă,
E sfânt şi e puternic, şi stă aici de faţă
Cu mine şi cu tine, că toţi suntem ai lui:
Iar dacă plângi el tace; sub pază-i de te pui,
El tace; şi durerea când urlă şi te face
Să rupi pământ cu dinţii de mult amar, el tace!
Şi ea, lăsând copila din mâini, a ridicat
Cu vuiet pumnii-n aer: Da, cât nu l-am rugat!
Lui cântec şi tămâie, lui rugile şi plânsul,
Lui preoţi şi biserici şi toate pentru dânsul!
Că zece bani de are un biet de pe cărări
În loc să-şi ia pâine, îi dă pe lumânări,
Pe fumuri de tămâie; el toate ni le cere
Şi-n schimb ne dă-ntuneric şi foame şi durere.
Muriseră creştinii în jur de-acest cuvânt,
Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt,
Şi sta cu ochii-n aer şi galben ca paharul:
Părea că s-aprinsese de trăsnete altarul.
Dar cine-l pune oare să fie Dumnezeu?
Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:
De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?
Lăsaţi-mă! E moartă, şi uite-i, nu mă lasă!
Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o ţin.
Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,
Ea ţipă şi scrâşneşte şi bate din picioare,
Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.
Aşa-necată urlă, la Christ cătând mereu;
Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:
De-al lui îl doare numai şi iarăşi e curmată
De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,
Şi mulţi se dau în laturi şi mulţi se-ngrămădesc,
Iar Christ rămâne singur, căci toţi acum privesc,
La zbuciumul durerii: de mulţi încercuită,
Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,
Şi-o clipă, mântuindu-şi vorbirea, de sub mâini
Ca fulgerul se-ntoarce spre-altar cu ochi păgâni
Şi geme ca înjunghiată: De-al altora nu-l doare
Pe-al lui să şi-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!
Au scos-o cu puterea. Pe drumul îndelungat
O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat
Să ţipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.
Bărbatul ei în urmă, având copila moartă
La piept, e dus cu gândul şi vine-ncet şi trist,
E soare-n cer, puternic şi mândru, ca un Christ,
E linişte pe dealuri şi, ca o rugă sfântă
Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.
E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,
Cu zâmbete şi jocuri şi râsuri de copii,
Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare,
Şi nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare

George Coşbuc - Ziua-nvierii 

Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare
Şi salciile-n albă floare-
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.
Si cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi în vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Işi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.
Pe deal se suie-ncetişor
Nevaste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mănă.

George Coşbuc-La Paşti

La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.
Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velniţe şi covoare,
Şi ard în potire
Mireasma subţire.
Şi din toate ferestrele odată,
Mii şi sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii copii.

Tudor Arghezi-De Paşti

Toţi copiii azi se îmbracă
Cu ce au ei mai frumos
Şi părinţii lor le cântă
Învierea lui Christos.
Şi la masă ciocnesc astăzi
Toţi copiii cei cuminţi,
Ouă roşii şi pestriţe,
Cu iubiţii lor părinţi.
Toţi copiii azi sunt darnici
Căci ei ştiu că lui Christos,
Îi sunt dragi numai copiii
Cei cu sufletul milos.
Şi copiii buni la suflet,
Azi cu bucurie dau,
Cozonaci şi ouă roşii
La copiii care n-au.

Elena Farago-In ziua de Paşti
https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/stihuri-la-inviere-132546.html

Se aşternuse piatra pe proaspătul mormânt
Şi noaptea coborâse, acoperind cetatea.
Se liniştise neamul vânzării pe pământ
Era o taină mare... minune-apropiată.
Au stat tăcuţi de pază cei doi ostaşi străjari
Ne-atinşi de măreţia adâncurilor firii,
Nepresimţind venirea minunii celei mari
Ce-avea să schimbe faţa şi rostul omenirii.
Şi iată miezul nopţii, de stele-mpodobit;
Un tunet lung s-aude, pământu-n el vuieşte,
Adânci puteri îl mişcă, izbindu-l. Zguduit,
Mormântul se deschide: scriptura se-mplineşte.
Lumini lucesc la gura mormântului deschis,
Întunecimea piere o clipă-n toată firea...
Hristos învie!... Paznici, să fie vouă vis,
Lumina vă orbeşte, v-a înlemnit uimirea!
Lumină din lumina cerescului cuprins
Luceşte-acum pe chipu-i, Îl-nalţă biruinţa.
Şi, lepădând pământul, îi lasă foc nestins
Pe calea mântuirii: nădejdea şi credinţa.
Cu moartea Sa, pe cruce murind nevinovat,
Ne-au dat El nouă pildă a marii jertfi de Sine,
Cu moartea Sa pe moarte călcând au înviat
Spre învierea vieţii în faptele de bine.
Cântaţi cu bucurie acelui Ce-au scăpat
Pe om şi omenirea de moarte sufletească.
Îi Paştele! Viaţă! Hristos au înviat!
Iubire între oameni şi pace să domnească!

Alexei Mateevici-Hristos a inviat-http://poetii-nostri.ro/alexei-mateevici-hristos-a-inviat-poezie-id-27130/

Miezul noptii, e-o tacere pste tot orasul, sfanta.
Dar deodata glas de clopot tot vazduhul il framanta!
Da semnalul, ca un tunet, primul, clopotul cel mare,
Grav, maret vuind in noapte,-o razboinica chemare
Raspandind talaz de sunet ca talazurile marii,
Tot mai grav, tot mai departe, in adancurile zarii.
Desteptat din somn, raspunde clopotul cel mijlociu,
Cam dogit, batranul clopot, dar sfatos, cucernic, viu.
In sfarsit, cu ritmul vesel, clopotele mici si ele
Bat sonor in noaptea clara sub albastru plin de stele,
Iar metalicele note revarsate val cu val
Par o grindina de aur pe-o cupola de cristal.
De departe-n lungi ecouri, mii de sunete de clopot
Isi amesteca-armonia in acest feeric ropot.
-"Primavara" lung rasuna prin vazduhuri cadentat,
Iar ecoul bland raspunde: "Adevarat a inviat!".
Si cand templele sfintite deschid vechile lor porti
E-ntr-un gand intreg pamantul: "A-nviat Christos din morti!".
Fratilor, cand voci de clopot spun minunea lui Iisus,
Ridicati-va din tarna, va-naltati mai sus, mai sus!
Desteptati-va si-aprindeti iarasi candela vegherii
Salutati in mandre canturi sarbatoarea primaverii.
Uniti glasurile voastre cu al clopotelor cor
Innoiti-va viata la al vietii sfant izvor!

C. Z. Buzdugan-Clopotele de Pasti-://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/poezii-paste/c-z-buzdugan-clopotele-pasti-71360.html

Sub cerul plin de idealuri,
În limpezimea străvezie,
Răsare luna de pe dealuri
Iradiind melancolie.
E ceasul tainei. Ziua moare
În depărtările senine.
Se vede vremea trecătoare
În geana ultimei lumine.
Când cedrii vârfu-şi încunună
Cu mlădieri de albe flamuri,
Pe sub copacii prinşi de lună
Se mişcă umbrele pe ramuri.
Nedesluşită se iveşte
În luminişul din grădină
Statura unui om. Ea creşte,
Înaintează în lumină.
Şi stă.Apoi porneşte iară,
Şi iarăşi stă. În două rânduri
Se vede galben ca de ceară,
Cu ochi albaştri, plini de gânduri.
Cum îndelung braţe întinse
Spre bolta albelor misteruri,
De care sufletu-i se prinde
Cu dor neistovit de ceruri:
"Părinte, tu, ce toate cele
Le duci pe dreapta lor cărare,
Ce cârmuieşti prin haos stele,
Talazuri pe pustiu de mare;
Tu, cel ce legi de lumi create
Pe cele ce vor fi să fie
Prin arcuri de singurătate
Şi temelii de armonie;
Părinte, tu, ce-ai pus în mine
Senin din sfânta ta fiinţă,
Măreşte-mi sufletul spre bine,
Puterile spre suferinţă".
Şi cade pe genunchi. Eteric
Sclipeşte luna peste dealuri,
Lăsându-i chipu-n întuneric.
Iar gândul sus, în idealuri.

Duiliu Zamfirescu-Ghetsimani-https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/evanghelia-zilei/poezii-crestine-31493.html

O, Christ cu păr de aur şi cu cuvântul dulce,
Din care se revarsă al mângâierii dar!
Tu însuţi ai zis, Christe, când te-au urcat pe cruce:
„Nu vrei să faci, părinte, să treacă-acest pahar?”.
Ce te gândeai tu oare vorbind aşa, Iisuse?
Gândeai că o să piară ce tu ai semănat?
Gândeai că Fariseii au să întoarcă mâine
Poporul din credinţa ce azi ai insuflat?
Nu sunt acei puternici ce-mpiedică-o doctrină
Cu toata stăruirea şi influenţa lor!
Ea însăşi, când nu are principiul de lumină,
De viaţă şi dreptate, ucide al ei zbor.
Doctrina ta e sfântă şi are viaţă-n sine,
De-aceea pretutindeni lăstari adânci a prins.
Cu cât aflat-a piedici şi suferinţi sublime,
Cu-atâta peste lume în noapte s-a întins.
De-atunci de tiranie noi nu ne temem foarte
Când se arată încă aice pe pământ!
O tiranie-n sânu-i aduce a ei moarte
Şi se arată-n viaţă cum naşte un mormânt.

Dimitrie Bolintineanu: Iisus pe cruce

Te-am siluit să urci Golgota
în fiecare zi, Iisuse,
căci am păcate grele,
ce sufletu-mi umbresc...
Dar azi, de Înviere,
aprind cu umlinţă
un muc de lumânare...
Ca nu cumva în negura
nevredniciei mele,
să treci pe lângă mine,
să nu mă miluieşti...

 Sinziana Hliboceanu-Lumina lina

vezi si https://core.ac.uk/download/pdf/44720373.pdf