E rece, mami, e rece!
Striga încercând să-şi dezlipească fruntea de geam.
Dar mama nu venea. Iar fata striga: e rece, mami, e rece! Unde eşti?
Dar mama nu răspundea.
Fruntea i se lipise de sticla ferestrei, ea încerca disperată să se desprindă.
Blestemata asta de fereastră, care atâta timp mi-a arătat o lume de basm, cu soare şi flori, dans de fete şi feciori, prinţi şi zâne şi palate, după care am tânjit mereu şi acum…nu mă mai pot desprinde şi e atât de rece…Mami!!!!!
Unde e mama, de ce nu răspunde? Ea, care mereu îmi spunea să am grijă, să nu răcesc, să mănânc bine, să învăţ, să nu hoinăresc pe străzi, să intru într-o biserică mai bine, să mai trec pe la bunici să le dau o mână de ajutor… of, mami, tu care mereu te îngrijeai de toate, unde eşti acum?!!!
Dar mama nu-i mai dădea sfaturi.
Prin geamul ferestrei priveliştea nu se mai vedea în vechea ei splendoare, era ger, vântul şuiera cu putere acoperindu-i strigătul disperat, iar ea spera o minune, deşi nu mai ştia ce fel de minune aştepta. Poate să crape geamul de frig, să se spargă în mii de cioburi, ca nimeni vreodată să nu poată să le mai îmbine…
Deodată strigătul ei se opri, ea rămase ca o stană de piatră, doar ochii aruncau sclipiri ce strafulgerau gerul şi ca mici săgeţi au ajuns acolo, în înaltul cerului, iar norii păreau să ia chipul mamei.
Mami? şopti ea de frică să nu piardă imaginea blândă.
Iar mama îşi întinse o mână, o atinse uşor pe umăr şi-i spuse: Îndepărtează-te uşor, fără zbucium, de fereastra veche, priveşte la cer, pătrunde-i adâncimea şi lasă visele să zboare în drumul lor.
Fata simţi căldura ce încet, îi străbate tot corpul, se desprinde uşor de geam şi parcă dintr-un impuls îl deschide larg!
Mami, iar e frumos, iar e soare!
Dar mama nu mai era.
Într-un târziu îşi întoarce privirea spre interior.
Casa era goală, pe perete atârna doar o poză a mamei, iar pe colţ o panglică neagră.
Mami? Când m-ai părăsit?
O voce suavă străpunge tăcerea: Nu te-am părăsit, eu ţi-am tot repetat că mă duc şi eu într-o altă lume, dar tu nu m-ai auzit de acolo din lumea ta…
Blogul omului frumos 
Ce frumos… ! Merge perfect cu piesa lui Walter Ghicolesc pe fundal – Telefon peste moarte.
E bine aşa?
Mulţumesc pentru sugestie.
a cui mama a murit?
daca a murit cineva, asta nu-i omagiu, ci repros. oricum, condoleante…
este foarte frumos scris. chiar imi creezi indeaproape impresia ca a murit cineva. insa, daca nu a murit si doar imi creezi impresia, atunci e cu adevarat trist.
enigmă?
las-o aşa-n mister.
Pingback: Cristian Dima·
Un moment greu în viaţa unui om e atunci când îşi pierde părinţii. Cu toţii am trecut sau o să trecem pe acolo. Pe moment nu pot decât să zic să le deie Dumnezeu sănătate a lor mei şi să îl rog pe Domnul să îi mângâie pe copii care şi-au pierdut părinţii.
De fiecare dată când accepţi realitatea cruntă a despărţirii de cei dragi, regreţi că nu ai fost atat de mult cu ei incât ai fi vrut, sau putut, mereu ţi se pare că ai fi putut să spui mai des că-i iubeşti…
disperarea noastra e prea mare, atunci cand pierdem pe cineva drag, ca sa putem intelege ca ei pleaca intr-o lume mai buna.:(
Bine ai venit
Aşa este, în prima fază de cele mai multe ori ,e disperare…
Pingback: Trafic cu Hituri (runda 38) « Blogul lui Teo Negură·
nu ştiu de ce îmi vine să plâng… îmi aminteşte ceva, de zilele când am descoperit că părinţii sunt muritori, că bunicii mei nu mai sunt aici…
citesc şi recitesc… şi tac iarăşi. de-o vreme tăcerea îmi e haina potrivită.
îmi pare rău că te-am întristat 😦 , scuze
Cammely,
Deşi, cândva, ajuge-vom,
La baza de odinioară,
Spaima despărţirii de cei dragi,
De ce, oare, ne înfioară?
Ai reuşit, să-mi fi stârnit
Dureri.., ce îmi doream,
De mult, să fi acoperit! Onu
ucigând păsări…
vara asta, ploile sunt albe
au ochii plini de zăpezi,
iar cerul se apleacă peste umerii
pământului
din când în când, norii se scutură
de suflete albastre,
iar păsările deschid aripile şi cad
în spinii cuvântului
morţii noştri sunt mai gârboviţi
călcăm pe ei apăsat,
cu uitare-n uitare strângem ploaia în pumni
strângând în dinţi ierni nesfârşite
vara asta, în cer au crescut morminte,
iar noi ne rugăm
la crucile de pe umerii LUI
ucigând şi mai multe păsări
Frumoase versuri, mulţumesc pentru muzică
Iartă-mă, Onu.
Nu-i nimic, Asa ne cunoastem locul!
Locul nostru, din punctul meu de vedere, este viaţa şi prin mila lui Dumnezeu, ea continuă şi dincolo de mormânt.
Hristos n-a înviat degeaba!
Cammely,
te imbratisez !
eu te şi pup de mii de ori 🙂
Pingback: CUTREMURUL « Madi şi Onu Blog·
Sa pierzi pe cineva drag sufletului tau este ca si cand cineva a smuls o bucata din tine.
Durerea este insuportabila, rana urata, se vindeca greu si intotdeauna o cicatrice mare va arata ca de acolo a fost smulsa dureros, o parte din fiinta ta…
Cata sensibilitate ascund cuvintele tale.
O zi frumoasa sa ai.
Pingback: Drum spre devenire… (24) « Cristian Dima·
Bună Ziua !
Mulţumesc dragă cammely !
Superb gestul dumneavoastră !
Însă … chiar acum PLÂNG !
De ce ? NU ŞTIU ! … şi ascult … melodia propusă de dvs. …
~
Desigur, în articolele mele am … pe alocuri, exagerări … din Iubire; am … preluări ~ de la mama soacră (CARE … a „bocit” … , fără să mă convingă, însă … înfigându-mi în CREIER … „cuvintele EI” !)
Îmi pare rău … de multe, dar, cel mai mult de două:
*@= am vrut să-mi CER IERTARE (de la Soţie !), dar … nu am făcut-o, pentru că AM SPERAT MEREU !
*@= …
~
Mi-e dor, mi-e DOR de mă sufoc !
Aşa este: este … târziu !
Târziu pentru multe … (dar tot plâng !).
Măcar de am fi lăsaţi … în PACE !
… rudele lui Mihaela … mi-au sechestrat fetiţa !
Aproape că M-AU UCIS !
CUM pot continua … fără ea ?
Mi-am pierdut INIMA (soţia) !
Mi-au sechestrat … „Sufletul” (Ana Maria Ştefania)
[mă iertaţi pentru spam de comment: http://sanatatepentru345.blogspot.com/2009/03/felicitări-inimilor-noastre.html ]
~
Singuri suntem de când „ne naştem”, până „murim” !
Doar că această Singurătate o împărtăşim ÎMPREUNĂ !
~
Cornelius,
PS: Slavă lui Dumnezeu !
~,
decât singurătatea e mai grea însingurarea 😉
o zi frumoasă, Cornelius!
Ma iertati ! Nu am fost atent si am introdus diacritice peste tot.
adresa corecta este:
http://sanatatepentru345.blogspot.com/2009/03/felicitari-inimilor-noastre.html
~
Cornelius,
sper ca nu am parut insensibil, insa chiar nu am priceput.
am vazut un post pe blogul cammely(ei) si am zis ca cineva s-a apucat sa descrie tristetea.
vezi, ne facem cu totii vinovati de plumburiul de afara prin insasi natura, viata si moartea noastra.
condoleante 😦
da, „cineva s-a apucat să descrie tristeţea” 😉
oricum mersi pentru „filmuleţe”
Pingback: CU UN PAS MAI APROAPE « Carmen Negoiţă FOTOGRAFII ŞI GÂNDURI·
Adrian Paunescu – Ruga pentru parintiRuga pentru parinti
Enigmatici si cuminti,
Terminandu-si rostul lor,
Langa noi se sting si mor,
Dragii nostri, dragi parinti.
Chiama-i Doamne inapoi
Ca si-asa au dus-o prost,
Si fa-i tineri cum au fost,
Fa-i mai tineri decat noi.
Pentru cei ce ne-au facut
Da un ordin, da ceva
Sa-i mai poti intarzia
Sa o ia de la inceput.
Au platit cu viata lor
Ale fiilor erori,
Doamne fa-i nemuritori
Pe parintii care mor.
Ia priviti-i cum se duc,
Ia priviti-i cum se sting,
Lumanari in cuib de cuc,
Parca tac, si parca ning.
Plini de boli si suferind
Ne intoarcem in pamant,
Cat mai suntem, cat mai sunt,
Mangaiati-i pe parinti.
E pamantul tot mai greu,
Despartirea-i tot mai grea,
Sarut-mana, tatal meu,
Sarut-mana, mama mea.
Dar de ce priviti asa,
Fata mea si fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei ma duc si eu.
Sarut-mana, tatal meu,
Sarut-mana, mama mea.
Ramas bun, baiatul meu,
Ramas bun, fetita mea,
Tatal meu, baiatul meu,
Mama mea, fetita mea.
Oricât am dori, părinţii nu sunt nici ei nemuritori. Ei pot doar dăinui prin noi.