sursa: http://www.amfms.ro/din_presa/5079.html
Răbdarea este pasiune îmblânzită.Lyman Abbott
A fost odata ca niciodata, că dacă
ar fis-ar povesti, o sămânţă de floare-curcubeu pe care o entitate darnică o făcu cadou unei doamne. Cum doamna iubea florile mai presus de orice, se bucură nespus când primi cadou sămânţa, simţindu-se extrem de norocoasă, căci florile-curcubeu,
coloritul lor extrem de luminos,petalele lor cărnoase şiparfumul lor duios, erau nişte flori foarte rare pe care doar un
iubitori privilegiaţi le primeau în dar. Căciexista altă modalitate de a avea o floare-curcubeu decât aceea de a deveni demn să o primeşti în dar.
Ajunsă acasă într-o suflare, doamna luă încărcătura preţioasă şi o plantă în cel mai frumos ghiveci al ei, umplutcel mai fertil pământ şi o aşeză în cel mai luminos loc din grădina ei. Doamna avea o grijă aparte de ghiveciul cel special şi în fiecare zi verifica dacă totul este în parametri şi ce mai face sămânţa preţioasă.
La puţin timp după ce o plantă din sămânţa cea plină de promisiuni minunate răsări o mlădiţă verde şi firavă. Doamna abia îşi mai încăpea în piele de fericire, căci floarea-curcubeu pe care şi-o dorise atât de mult şi pe care o aşteptase atât de mult timp, era în sfârşit în ghiveciul ei şi iată chiar prinsese rădăcini. Doamna era covârşită de entuziasm şi îşi promise că îşi va dubla eforturile de a avea grijă de floarea ei curcubeu preaiubită. O dorise atâta timp căputea lăsa să i se întâmple ceva.
Astfel mlădiţa verde se trezi îngrijită şi bibilită peste poate. Doamna o uda cât de des, îi afâna pământul, o rotea în funcţie de soare, iar, ca pentru a îi răsplăti eforturile, mlădiţa deveni sub îngrjirea ei deosebită o plantă verde şi sănătoasă. Doamna era foarte mulţumită de rezultatul dedicăr ei, dar abia aştepta ca planta ei să înflorească şi îşi promise că îşi va dubla eforturile de a avea grijă de plăntuţă, convinsă că astfel aceasta va înflori cât ai clipi.
Însă în ciuda grij reînoite a doamnei plantaînflorea, iar doamna era convinsă că acest lucru se întâmplă pentru că fieare suficientă apă, fieare suficientă lumină sau poateare un pământ suficient de fertil. Aşa că începu să îi pună din ce în ce mai multă apă, să o lase
soare chiar şi când acesta bătea mult prea tare, să îi pună prea mult fertilizator. Plăntuţa bombardatăatâta iubire începu să se micşoreze şi să îşi schimbe coloritul verde luminos de până atunci.
Doamnamai înţelegea nimic.înţelegea cum planta înconjurată de eaatâta iubire refuza să înflorească, ba chiar mai mult, începuse să se usuce şi dădea semne de boală. Tristă şi deznădăjduită, ne mai ştiind ce să facă doamna lăsă plăntuţa în pace spunându-şi că poate eae demnă de a avea o asemenea plantă minunată şi de aceea plăntuţa ei dă semne de moarte. Doamna începu să se ocupe şi de celelalte plante din grădină, iar pe floarea-curcubeu doar o mai privea din când în cândstrângere de inimă regretând-o.
Însă floarea-curcubeu avea să o surprindă. Când pământul se mai uscă, când timpul mai trecu, cândmai fu copleşită de fertilizator şi când soarele alternaperioade de umbră, floarea curcubacee se îndreptă şi însănătoşi, iar într-una din zile o surprinse pe doamnă deschizându-se într-o floare extraordinar de mare şi de frumoasă. Neputându-şi crede ochilor doamna priveaculorile extraordinare ale flor sale prea iubite şi se bucura mirându-se de ceea ce vedea.
Poate ţi-am dat prea mult din de toate şi prea puţin din ceea ce aveai nevoie. Îi spuse doamna flor mângâindu-i petalele minunat de luminoase. Timp… da, poate ar fi trebuit să îţi acord şi timp. Şi doamna înţelese că oricât de multă apă ar fi pus, oricât de mult fertilizator şi oricât de mult soare, acesteaar fi înlocuit un element esenţial şi anume timpul, timpul de care orice organism viu are nevoie pentru a se dezvolta şi creşte.
Doamna se bucură nespus că din prea multă iubire şi nerăbdareîşi omorâse exact floarea pe care şi-o dorise atât demult şi că alături de floarea-curcubeu câştigase şi o experienţă extrem de preţioasă. Experienţa timpului şi a răbdării.-http://www.psihoterapie.net/povesti/poveste-despre-o-floare-preaiubita.html
Blogul omului frumos 
Da, într-adevăr, răbdare de Sisif ! Trist este că o muncă de luni de zile, se poate irosi doar într-o clipă de neatenţie.
Povestea cu plăntuţa care a stagnat în dezvoltare şi chiar a dat semne de boală de atâta îngrijire, are corespondent şi în relaţiile interumane. Mai mereu se întâmplă aşa! Sunt persoane care pur şi simplu nu pot primi atâta dragoste cât li se oferă. Este similar cu a încerca să îndeşi apa unui fluviu într-o baltă! De aceea gândesc eu că este bine de ştiut cui oferim prietenia sau dragostea noastră!
Asa este, dar sunt si multi care te omoara cu bunele intentii si de protectori ce sunt nu te lasa sa te dezvolti armonios si asa ne trezim neputinciosi, dependenti de altii si sufocati de atata dragoste.
Povestea e cu doua taisuri 😉
Sisif a fost sortit să urce un deal împingând veșnic o stâncă uriașă, care o dată ajunsă în vârf, se rostogolea din nou la vale și cazna era reluată.I s-a impus rabdarea,cred eu.
Doamna respectiva a fost orbita de iubire si tandrete pentru plantuta ei,naiva si grabita n-a stiut cum sa i le ofere si absolut intamplator a capatat aceasta experienta a rabdarii si a timpului.
Asa se intampla si in viata noastra pamanteana,sa invatam din greseli,sa fim asemeni lui Sisif,de cele mai multe ori,fara sa vrem.
Sunt si cazuri cand iti pierzi rabdarea de Sisif si reactionezi diferit de reactia doamnei cu plantuta ,caci oameni suntem.
Iubirea si bunele intentii o scuza totusi pe doamna..
Servus Nona, road to hell is paved with good intentions 😆
Eu mi-asi dori sa am macar atata rabdare cat au altii cu mine 😉
cred că aura a spus, cu sufletul ei mare şi frumos, tot ce era de spus… uneori nu poţi primi atâta iubire câtă ţi se dă.
şi ar mai fi ceva… lucrurile se întâmplă atunci când trebuie, în rostul lor. Cineva acolo sus ştie ce ne trebuie… şi ne dăruieşte. De-aceea spunem Facă-se Voia Ta…
sunt deacord cu voi
sa fiti iubite 🙂
Pingback: O poveste… de vis « Cristian Dima·
Pingback: Poveste de vis (7) « Blogul lui Teo Negură·
Pingback: Copiii, învaţă şi de la taţi ! « World of Solitaire's Blog·
Pingback: 50 şi unu de motive … « M's blog·