Din nou despre suicid

La 15h, Realitatea Tv, discută din nou despre suicid.

Doamna doctor invitată la dezbatere spune că nu e deacord cu asemenea discriminare, adică să nu se facă slujbă de înmormântare pentru sinucigaş,  că Biserica greşeşte grav. Nu interesează nici măcar relaţia omului cu Biserica, fie el cum o fi, doamna susţine că trebuie să aibă dreptul urmaşii să facă un parastas.

La un moment dat, spune foarte inrigată „îl omor” făcând  referire la preotul invitat, de parcă acesta ar fi absent, cantitate neglijabilă, care orice ar zice vorbeşte prostii, ca şi cum ea e… specialistă în teologie.

Să vedem ce a stârnit indignarea doamnei doctor…

Ca răspuns la solicitarea domnului Mircea Petru, soţul artistei Mădălina Manole (Anca Magdalena Mircea), Arhiepiscopia Bucureştilor aprobă doar oficierea rânduielii speciale de înmormântare pentru astfel de cazuri din motive de ordin pastoral pentru consolarea familiei îndurerate, informează Secretariatul Arhiepiscopiei Bucureştilor.

”Ca atare, slujba va fi oficiată pe scurt, de un singur preot, în afara (exteriorul) bisericii parohiei cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Ploieşti”, se mai arată în comunicat.

Mădălina Manole va fi înmormântată vineri la Ploieşti

Sicriul cu trupul neînsufleţit al cântăreţei Mădălina Manole a fost depus joi, la ora 14.00, în foaierul Sălii Radio din Capitală.–http://www.realitatea.net/madalina-manole-va-avea-o-slujba-speciala-de-inmormantare–scurta-si-in-afara-bisericii_723646.html

Nu ştiu dacă doamna doctor se gândeşte la pierderea posibilităţii de mântuire, sau ceea ce o intrigă este faptul că nu e o înmormântare cu fast de aceea simte o discriminare şi probabil, în accepţiunea dânsei, cinstit ar fi ca la mort preotul să-şi facă datoria, că d’aia e preot.

În Decalog, porunca a VI-a -să nu ucizi–  include şi sinuciderea, dar care e diferenţa între acestea?

De ce un ucigaş are parte de o slujbă completă de înmormântare şi dreptul la parastase, iar un sinucigaş nu?

Biserica Ortodoxă consideră sinuciderea un păcat capital şi nu-i admite nici o justificare.

În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament citim că siniciderea nu a fost niciodată îngăduită (a se vedea Judecători IX, 54 – 57 – sinuciderea lui Abimelec; I Regi XXXI, 4- 6 – sinuciderea lui Saul; 2 Samuel XVII,23 – sinuciderea lui Ahitofel; I Regi XVI, 18 – sinuciderea lui Zimri; Matei XXVII, 5 şi Fapte I, 18 – sinuciderea lui Iuda ).

În Noul Testament citim despre suicidul lui Iuda, survenit în urma vânzării Fiului lui Dumnezeu şi deznădejdii în care a căzut. La Sfinţii Părinţi ai Bisericii aflăm aceeaşi învăţătură conform căreia păcatul sinuciderii este de neiertat. In literatura patristică, sinuciderea este înfăţişată ca păcat mai mare decât omorul, iar Biserica nu săvârşeşte sinucigaşilor slujba înmormântării, cu excepţia cazurilor de bolnavi psihici.

Pentru un ortodox sinuciderea este, evident, un mare păcat, cel mai mare şi mai grav din câte pot exista, căci dacă în cazul celorlalte păcate există întotdeauna posibilitatea întoarcerii şi a refacerii vieţii, datorită milei lui Dumnezeu şi a capacităţii omului de schimbare, în cazul sinuciderii această posibilitate nu mai există. Gravitatea acestui păcat constă tocmai în faptul că sinucigaşul renunţă de bunăvoie tocmai la şansa pocăinţei şi, spre nefericirea lui, la iubirea lui Dumnezeu care stă la baza existenţei. Suicidul este, dacă se poate spune aşa, apogeul disperării, punctul maxim în care putem ajunge să săvârsim un păcat împotriva” templului Duhului Sfânt “, atentând la darul sacru al vieţii. Aşa cum nu ne-am ales momentul naşterii, în mod firesc, nu avem dreptul de a dispune de un moment anume al sfârşitului nostru. Dumnezeu cunoaşte ceea ce noi nu putem vedea, El singur ştie ce e mai bine pentru a ajunge la desăvârşire, scopul pe care nu ar trebui să-l pierdem din vedere.

Sinucigaşul prin actul său nefericit i se substituie lui Dumnezeu şi se crede el stăpânul vieţii şi al morţii. Acesta este păcatul împotriva Duhului Sfânt despre care Hristos a spus că nu se va ierta nici în veacul acesta nici în cel viitor (Matei XII, 32), tocmai pentru faptul că nu mai există pocăinţă, producând revoltă împotriva lui Dumnezeu. De aceea moartea sinucigaşilor este cea mai tristă dintre toate morţile posibile. Este un drum fără speranţă către Valea Plângerii….

Din punct de vedere creştin, sinuciderea nu este doar consecinţa unei stări de nefericire datorată unor suferinţe profunde, ci şi consecinta unei extrem de apăsătoare stări de păcătoşenie. Iar păcatul perverteşte, degradează cunoaşterea. Regretatul Părinte Galeriu spunea: “Când faci abstracţie de Dumnezeu nu ai altă alternativă decât neantul”. Iar sfântul Nicolae Velimirovici zice: “Fără Hristos, totul este întuneric şi nebunie”. Când nu-L căutăm pe Dumnezeu ne simţim dezrădăcinaţi, uscaţi, trişti şi goi. O lume care se depărtează din ce în ce mai mult de Dumnezeu, o lume care nu se raportează la Hristos este în agonie, în suferinţă, în boală, în pragul sinuciderii şi în umbra morţii.

Ca faptă a deznădejdii, sinuciderea dovedeşte şi necredinţă. Punându-şi capăt vietii, omul neagă întreaga existenţă, refuză realitatea, îi neagă lui Dumnezeu însuşirea de Domn, manifestă necredinţă faţă de iubirea Lui şi purtarea Lui de grija. Într-un cuvânt, neagă totul. Disperarea vine din înstrăinarea de Dumnezeu. Pentru că dacă duci o viaţă în Hristos nu poţi ajunge să te sinucizi. Nu poţi ajunge la deprimare. Sau, dacă ai gânduri de deprimare, te lupţi cu ele. Te aştepţi să vină gânduri de deprimare, dar nu ţi-e teamă de ele. Adică ştii că vor veni, crezi că Hristos te va ajuta să le depăşeşti. Dar unii oameni ajung la sinucidere mai ales din cauza necredinţei, a mândriei, a deznădejdii, a fricii, a răzbunării şi a lipsei unui duhovnic bun.

Spre deosebire de disperarea sinucigaşului, starea creştinului aflat în suferinţă este plină de bucurie, speranţă, evlavie şi lacrimi de iubire. Cărţile liturgice ale Bisericii sunt pline de asemenea experiente şi exprimări. Ele amintesc, de asemenea, cuvântul lui Hristos către Sfântul Siluan Athonitul: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Este aceeaşi trăire, cu o expresie diferită însă.

Creştinul adevărat crede că Dumnezeu îi poartă de grijă şi că nu îngăduie să fie ispitit “mai mult decât poate”. Nu doar ca îl poate izbăvi din orice rău venit asupra sa, dar îl poate şi ajuta să îl înfrunte pe acesta pentru folosul său real şi veşnic.

Indiferent însă cât de multe cunoştinţe am avea în psihologie, medicină, sociologie sau teologie, realitatea este crudă : din ce în ce mai mulţi oameni se sinucid. Dincolo de toate explicaţiile pertinente, dincolo de cauze, motive, statistici sau analize, o tăcere adâncă şi o tristeţe dureroasă se aşterne în înimile noastre când auzim, din ce în ce mai des, de sinucideri. Încă o persoană care nu şi-a găsit sensul, încă un om care a încetat să lupte, încă un semen înfrânt pe drumul vieţii… Oricât am încerca să înţelegem suferinţa acestor oameni poate că nu vom putea să o facem niciodată pe deplin.

Cu toate acestea, sinuciderea este o tragedie ce ne implică pe fiecare dintre noi ca mădulare ale unui singur Trup: Biserica lui Hristos. Este important de ştiut că nu este niciodată prea târziu să intervenim. Şi putem să o facem. Putem să ne rugăm pentru ei, putem să îi ascultăm, putem să le spunem că atunci când pare că nu-ţi mai rămâne nicio speranţă, atunci când nu-ţi mai rămâne nimic, nicio urmă de iubire, niciun lucru de care să te agăţi, nicio rază de lumină, atunci când cauţi cu disperare un semn în care să crezi şi nu reuşeşti să-l găseşti, trebuie să ştii că nu e totul pierdut, trebuie să ştii că totuşi mai există o şansă : HRISTOS! Şi, aşa cum frumos spune părintele Arsenie Papacioc : „ Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică. Dumnezeu să trăiască în tine şi când eşti un păcătos, adică să nu te laşi pierdut de Dumnezeu.”

Sinuciderea este deci şi drama noastră, nu doar a lor. Şi cu siguranţă că ţine nu numai de Dumnezeu ci şi de noi toţi să schimbăm situaţia, să schimbăm lumea, şi nu o putem face altfel decât schimbându-ne mai întâi pe noi înşine şi apoi poate că vom putea să-i schimbăm şi pe ceilalţi. În orice caz, este momentul să încercăm fiecare să fim mai apropiaţi de semenii noştri, este timpul să ieşim din universul nostru îngust şi egoist, care ne înstrăinează de cei de lângă noi şi pe ei de noi. Destinul lor depinde de noi şi al nostru de ei, iar al lumii de noi toţi…..

Pr. G. M.

sursa SINUCIDEREA – drumul fără speranţă către Valea Plângerii « “Chipul ..