fără praf de stele, doar vise pierdute

painea, tulburare, magnet, picturi, teluric, moara, perpetuu, tipar, melancolie, picior, tampla, margine.

S-au întâlnit întâmplător după ani buni.
A fost o vreme când credeau că nimic nu-i va putea despărţi, dar Fortuna, zeiţa sorţii le-a hărăzit alte căi. Şi cât au mai plâns fără de rost, iar azi nu mai au loc unul pentru altul nici măcar la margine de inimă.
Se privesc absenţi.
A trecut un azi, un mâine la fel de nedrept în truda clipei pentru pâinea zilei. Au rămas în urmă vise spulberate pe rând căutând multe lucruri să înţeleagă, dar singurul adevăr pe care l-au constatat cu trecerea anilor e că toate acele vise pe care şi le-au făcut împreună nu vor mai fi „ever”! Au căzut într-o noapte adâncă.
Ai venit prea târziu,dragul meu îşi zise ea în gând, nu îmi mai poţi auzi inima, nu înţelegi de ce tac, e… prea târziu pentru noi!
Viaţa nu îţi dă tot ce vrei, totu-i degeaba.
Altarul inimii lor e despărţit de tâmpla cea plină cu icoane ce se dovedesc a fi simple picturi din viaţă la care ar fi o blasfemie să te închini căci timpul nu poţi să-l întorci ca o carte de joc.
Mai bine stau departe unul de altul. Nu se apropie.
Mai bine ar fugi până se mai pot desprinde cu aripi de înger.
Nu mai au nici încredere, nici forţă să lupte pentru frânturi de dragoste târzie.
Prea târziu…, e prea târziu. O viaţă întreagă îi desparte, dacă ar mai simţi azi ceva ar fi doar o smintită tulburare de amintiri ce le-ar face doar viaţa grea.
Teluric destin perpetuu în mâna unei armate de zei potrivnici.
Moara timpului a măcinat amintirile şi parfumul iubirii e pierdut.
Doar stelele ştiu că s-au reîntâlnit după voia aceluiaşi tipar al destinului.
Ei însă nu mai cred în şoaptele stelelor şi trec nepăsători strivind cu fiecare pas depărtare sărutul ce ar fi putut fi atât de fierbinte…., ca în prima zi.
Nu le-a mai rămas decât drumul înainte, nici un magnet nu le mai poate întoarce destinul luat la picior. Nu mai e loc de melancolie.
Totul pare absurd şi noaptea pătrunde în ei fără praf de stele.