am fost odata prieteni

Să vorbim puţin despre adevărata prietenie.
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR: Atât de mare lucru este un prieten bun, încât de dragul lui sunt iubite şi locurile şi vremile [legate de el]. Căci după cum corpurile strălucitoare îşi lasă lumina să cadă în locurile din apropiere, aşa şi prietenii îşi lasă harul [farmecul] [charis] în locurile în care au fost prezenţi. Şi adeseori stând fără prieteni în locurile acelea, am lăcrimat şi am suspinat, aducându-ne aminte de zilele în care eram [acolo] dimpreună cu ei.
Adevăratul prieten vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar [charis]
Pentru un astfel de prieten, bucuria lui este a suferi pentru ca altuia să-i fie bine. Harul lui este să sufere Golgota pentru celălalt, în această lipsire de bucurie el simte puterea harului învierii. Este taina lui Hristos pe cruce. Orice prietenie adevărată este o răstignire pe cruce.Pentru un astfel de om, darul este însăşi existenţa prietenului. Şi îl simte ca dar, pentru că prietenul îi dă prilejul să iubească. În absenţa prietenului nu-şi poare revărsa iubirea şi cel care nu iubeşte nu există. Deci el îl crede pe prieten „sursa” şi „pricina” existenţei sale, fiinţării sale (nu e vorba de aducerea şi menţinerea în fiinţă, care ţine de Creator). Strigătul unui astfel de om către prietenul său este: „Lasă-mă să te iubesc şi îmi e de-ajuns. Lasă-mă să-ţi dau dragostea mea, oricâte ar trebui să sufăr pentru asta”. Aşa a făcut Domnul Hristos pentru noi.)( sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/169/despre-prietenie/)
“Adevarata prietenie nu se inspira din interese trecatoare,petreceri,servicii reciproce,diferente interesate,etc.,ea nu poate fi nici calda,nici tainica,dureaza cat ele:o zi. O greseala mica,o pierdere baneasca, un sentiment de pizma sau slava desarta ajunge pentru a nimici o prietenie care n-are radacina spirituala.Prietenia, pentru a fi puternica si neschimbatoare,trebuie sa aiba temei,motiv si model pe Hristos,care Si-a dat viata pentru prietenii Sai(Ioan15,13)”.
Pentru că oamenii se unesc între ei pe temeiul acestor pricini trecătoare, de aceea nici prieteniile dintre ei nu sunt nici călduroase, nici nu dăinuiesc. Se întrerupe dragostea de se iscă între ei insulte, pagube de bani, invidie, dragoste de slavă deşartă şi altele la fel cu acestea. Se întrerupe dragostea, că nu are rădăcină duhovnicească. Dacă ar fi avut o astfel de rădăcină, nici o pricină lumească n-ar fi stricat dragostea duhovnicească. Dragostea de aproapele întemeiată pe dragostea de Hristos este trainică, nestricată, nebiruită, nesfărâmată. N-o pot sfărâma nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte aşa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubeşte pentru că e iubit şi el la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei)

Şi acum putem continua discuţia noastră despre prietenie la trecut, de ce şi cum se ajunge la „am fost odată prieteni”?
E simplu, prieteniile de acest fel au avut temelia şubredă, dragostea de aproapele nu a fost întemeiată pe dragostea de Hristos şi au putut să intervină orgoliile, invidia…, omul trebuie deci iubit, doar greşeala poate fi urâtă , dar pentru aceasta trebuie să te înarmezi cu răbdare şi să nu-i ascunzi prietenului tău defectele, ori doar să-l linguşeşti lăudându-i calităţile, ci trebuie să le discutaţi, comunicarea face mult.

Ştiu, o să-mi spuneţi că un prieten adevărat te acceptă aşa cum eşti bun, rău cu calităţi şi defecte, dar eu vă zic că dacă voi sunteţi prieteni adevăraţi şi nu vă puteţi ajuta reciproc să ridicaţi cota virtuţilor şi să micşoraţi cele ale greşelilor nu sunteţi decât doi străini ce nu vor să se deranjeze ci doar să trăiască în armonie şi asta veţi realiza doar când veţi ajunge la ruperea legăturii (din te miri ce motive neaşteptate/stupide) pe care o consideraţi până la acel moment prietenie.
„Prietenia nu subordonează, ci egalează. Ea înseamnă ridicarea unuia prin celălalt la Dumnezeu.” ( Sfântul Grigorie de Nazianz)

Câte pălmi nu mi-am luat şi eu în viaţă de la aşa zisele prietenii, credeţi că ei au văzut în mine chipul lui Dumnezeu când m-au părăsit sau umilit? Credeţi că eu am vrut să-mi demonstrez nevinovăţia cu orice chip? Nu, sub nici o formă!
Nu eu eram cea care aveam o problemă cu acea relaţie, iar ceea ce poate să pară în ochii lumii laşitate nu mă deranjează mai mult decât m-ar deranja pierderea acelei relaţii tainice cu Cel care mă iubeşte după toate pălmile pe care i Le-am oferit prin greşelile mele. Ar fi culmea să mă răzbun pe vre-un frate doar pentru că am dreptate.
Şi Dumnezeu are şi totuşi mă rabdă, ba mai mult încă decât atât: MĂ IUBEŞTE!

Prietenie înseamnă să fii alături de prieteni nu când au dreptate, ci când greşesc(Andre Malraux) şi nici măcar nu e important ca ei să aprecieze prietenia ta, tu să fii mulţumit că l-ai putut ajuta.
Este o vorbă care spune că nu cîţi prieteni avem contează, ci pentru cîţi am fost noi prieteni, iar Sfântul Ioan Gura de Aur spune că „nu este bun mai mare decât a fi prietenul lui Dumnezeu.”