înlănţuită în viaţa ta

*luni : durerea unui gând

Copaci-n desfrunzire aştern mantia ruginie peste goliciunea nopţii. Prin tuburi de iridiu rezistent se scurg energiile unei lumi demult apuse.
Doar lumina ce străbate de după ziduri reci te îndeamnă să asculţi o altă poveste de iubire. Însă poveştile cu prinţi şi prinţese au dispărut de mult, iar cele urbane, de actualitate, nu par să mai poarte în ele parfumul de atunci.

– E adevărat că te-ai certat cu el?
– Îmi place când eşti aşa direct şi-am să-ţi răspund la fel , ce-i treaba ta?
Se aşterne tăcerea, e greu să se mai privescă în ochi, fiecare cuvânt e ca un ecou de picuri în cadenţă la poarta inimii lor. Nu mai are sens să-şi dea foc unor nervuri de limbă nerăcorită.
El continuă să stea cu ochii aţintiţi în ziar, ea se visează împletind din tulpină de papirus coşuri imense în care să strângă tot gunoiul clipelor sacrificate lîngă un saltimbanc. Da, un saltimbanc, căci aşa-l simţea acum!
Simţea cum gelozia lui neîntemeiată o termină şi la urma urmei, cu ce drept, el care e doar un client în concediu pe plaja inimii ei, îi poate cere acum socoteală?
O minţea, se juca de atâta timp cu sentimentele ei de nici nu mai ştia în ce ape se scaldă, deşi au îmbătrânit împreună.
– Auzi, dacă tot te interesează de soarta mea ia zi, cât mă onorezi de data asta cu prezenţa ta?
– Bănuiesc că vrei o rostire mai detaliată, dar cred că mai bine te anunţ doar când îmi fac bagajele, spuse el cu un rânjet ironic.
– Ultima oară nici bagajele nu ţi le-ai mai strâns…, nu vreau doar o poveste de amor cu tine.
– Da ce, era să aştept până să plece el? Te-am lăsat să îţi consumi povestea de amor cu „marea iubire”.
– Eşti un tâmpit, doar în mintea ta bolnavă există un „el” şi o „mare iubire”, m-ai prins tu cu cineva, ia zi?! Hai zi, să te aud, strigă ea înfuriată!
– Nu mai urla ca o disperată, ştii că orice ai face tot la tine mă întorc, nu pot trăi fără tine.
– Orice aş face eu?! Eu, mă?! Eşti un nebun! Disperat eşti tu, dispari din viaţa mea, n-am nevoie de iubirea ta! Pleacă!!!
El se ridică şi se îndreaptă spre dulap, apoi într-un exces de furie începe să-şi arunce hainele în valiză.
Amândoi se întrebau în sinea lor dacă pentru ei lumea s-a împărţit de mult la doi?
În doar câteva minute ea se afla din nou în braţele lui din ce în ce ma puţin puternice, condamnată pe viaţă.
Ce-i despărţea şi ce-i unea nici ei nu ştiau…, părea un blestem!